Articol de Cosmin Prelipceanu, membru ICDE
După două luni de la declanşarea crizei coronavirus, ţesătura societăţii pare să se fi destrămat. Lucrurile care i-au ţinut laolaltă pe oamenii obişnuiţi, de ştiinţă şi politicieni, nu mai există. Nu se contestă doar carantina, care ar fi fost exagerată, ci însăşi existenţa virusului, care a ucis până acum, în România, peste 1.260 de oameni. Ce s-a întâmplat? Să fi dispărut complet frica, liantul societăţii la începutul epidemiei? Sau declaraţiile contradictorii, poveştile neduse până la capăt şi apetenţa deosebită a autorităţilor de a comunica ordine şi interdicţii s-au întors împotriva celor care au gestionat criza? La stângăcia comunicaţională a autorităţilor s-a adăugat o susţinută campanie de dezinformare, un veritabil război informaţional asupra minţilor oamenilor, cu consecinţe din cele mai grave.
Vreme de trei secole, Moartea Neagră a făcut ravagii în Lumea Veche. În epocă nu a existat generaţie care să nu treacă măcar printr-o epidemie de ciumă. Se consideră că între 1346 şi 1353, din cauza bolii, au murit între o treime şi două treimi dintre europeni. Din cauza ciumei avem astăzi cuvântul carantină, dat de măsurile excepţionale de protecţie, decise la Veneţia în 1575. Ca să ţină la distanţă echipajele care veneau din Orient şi implicit posibilitatea ca ele să infecteze populaţia oraşului, un decret dat la Veneţia obliga orice navă venită din anumite părţi ale lumii ca înainte de a acosta, să aştepte la ancoră timp de 40 de zile (quaranta giorni – quarantino, it.). În această perioadă, echipajele erau debarcate şi izolate pe două dintre insulele din laguna veneţiană, una dintre ele cu un nume care atrage atenţia – San Lazzaro. De aici vine un alt cuvânt intrat în cultura europeană, asociat dorinței comunității de a se apăra, de a opri răspândirea bolii – lazaret.
Și totuși, nu cuvintele sunt cele care au marcat coștiința publică atunci când vine vorba despre pericolul ascuns al unei boli mortale, care se răspandește cu repeziciune și atacă fără discriminare. Ci o imagine. Există o singură imagine, care mai mult decât oricare alta și oricum, mai mult decât orice cuvânt, a intrat în imaginarul colectiv ca expresie a groazei și neputinței în fața unei molime pentru care nu există leac și de care cel mai bine ar fi să fugi, dacă ai unde – Doctorii Ciumei. Personaje desprinse ca dintr-un film horror, îmbrăcate din cap până în picioare în negru, cu cizme și mănuși din piele, cu mantie lungă până în pământ dată cu ceară și o mască ciudată, cu cioc și ochi acoperiți cu ochelari cu sticle mari și rotunde, erau doctorii din vremea ciumei. Fără să știe prea multe despre boală (teoria germenilor, microbiologia au apărut abia în sec al XIX-lea), respectivii doctori umblau din casă în casă cu un băț lung, de care se ajutau ca să îi examineze pe muribunzi. Nu făceau mare lucru. Cu bățul îi dădeau omului hainele la o parte și tot cu bățul, chipurile, îi luau pulsul. Este ușor de închipuit ce efect avea o astfel de arătare asupra unui suferind pe patul de moarte și asupra celor din jurul lui, îngroziți de boală și incertitudine. Inevitabil, la ieșire, arătarea în negru murmura: Dumnezeu să te binecuvânteze! Aceasta era asistența medicală în secolul al XVII-lea.
Ideea costumului i-a venit unui medic din Franța, care avea pacienți celebri – Regele Ludovic al XIII-lea si Gaston d’Orleans (fiul Mariei de Medici), pe care nu îi putea refuza nici măcar în vremea ciumei. Evident, ideea acestei îmbrăcăminți era să îl țină pe doctor la distanță de boală, dar de cele mai multe ori nu a reușit asta. În știința vremii, ciuma se răspandea prin aer și vinovat pentru transmiterea bolii era mirosul fetid, care venea de la organismele în descompunere, de la gunoaie sau dejecții aruncate la întâmplare pe străzile cetăților. Așa a apărut nevoia unui cioc pentru masca doctorului. În acesta se îndesau flori uscate de levănțică sau bucăți de cârpă îmbibate în uleiuri parfumate, în așa fel încât purtătorul măștii să fie ferit de aerul infestat. Pentru că nu știau mecanismul de transmitere al bolii, doctorii se contaminau când dădeau jos costumul și cu toată precauția legată de aer, sfârșeau prin a muri mizerabil, la fel ca pacienții lor. În conștiința publică, Doctorii Ciumei erau deci Doctorii Morții.
Imaginea, puternic „viralizată” de presa aflată la începuturi, a bântuit imaginarul european preț de secole, până când pericole mai noi au luat locul fricii de ciumă. S-a vorbit mult despre felul în care măștii Doctorului Negru i-a luat locul masca de gaze din Primul Război Mondial. Dar costumația Doctorului Ciumei este folosită și astăzi. O întâlnim la Carnavalul de la Veneția, o sărbătoare a triumfului omului asupra răului, o celebrare a victoriei umanității asupra tuturor provocarilor cu care s-a confruntat. Și totuși. Deși utilizată în context pozitiv, de bucurie, o mască cu cioc peste o mantie neagră îi provoacă privitorului modern o tulburare profundă, chiar dacă nu îi cunoaște adevărata semnificație. Acesta este efectul imaginarului.
În secolul XXI, epoca libertății depline și a nepăsării față de tot ce înseamnă pericol pentru că, nu-i așa, siguranța este un dat, oamenii s-au trezit într-o situație similară cu cea de acum câteva secole. O boală mortală, fără leac, se răspândește cu repeziciune și lovește fără discriminare. Și oamenii reacționează la fel, chiar dacă sunt schimbări majore care s-au petrecut între timp. Frica de moarte pare să fi rămas neschimbată, chiar dacă astăzi cunoaștem cum se transmite boala și avem cele mai sofisticate mijloace de a face informația să ajungă la toți locuitorii cetății. De ce oamenii se tem la fel de mult ca acum câteva sute de ani dacă astăzi avem știința și putem să o circulăm cu viteza luminii? Pentru că, cel puțin la fel de tare cum se tem de moarte, oamenilor le este frică să fie mințiți. Și paradoxal, cu cât se tem mai mult de minciună, cu atât mai pasibili sunt să pice pradă ei.
La 1665, când Londra era lovită de Marea Ciumă, autoritățile publicau buletine de epidemie. Niște foi pe care apărea în primul rând numărul actualizat al deceselor, informații despre cum se organizează evacuarea morților și, la sfârșit, sfaturi pentru cei în viață, de cele mai multe ori câteva date despre locurile de unde se mai putea obține apă curată pentru băut. Buletinele se lipeau pe porți și erau citite cu voce tare în câteva piețe. Echivalentul de astăzi ar fi buletinele zilnice ale Grupului pentru Comunicare Strategică. Informații importante, care îi țin pe oameni la curent cu mersul epidemiei și cu lucrurile pe care trebuie să le facă sau nu pentru a fi în siguranță. În plus, astăzi avem medici epidemiologi, infecționiști, virusologi, care au umplut studiourile de televiziune și care au explicat pe îndelete tot ce se știe despre noul coronavirus. Și totuși nu a fost îndeajuns. A lipsit ceva esențial, cu consecințe pe care le vedem în aceste zile când restricțiile se ridică brusc, pe repede înainte, sub o uriașă presiune publică de a scăpa de „încorsetarea”, care totuși a salvat vieți. A lipsit exact acel ceva care i-a facut pe oamenii din secolul al XVII-lea să rămână cu amintirea Doctorilor Ciumei – o imagine.
Spre deosebire de doctorii de secol XVII, care făceau vizite acasă și numărau morții, doctorii noștri salvează vieți. Televiziunile au fost inundate cu imagini, reportaje, mărturii din spitale și secții de terapie intensivă din Italia, Franța, Marea Britanie, Statele Unite și chiar din China. Tuturor ne-au rămas în minte imaginile cu medicii care la sfârșitul unei zile de lucru, după ce și-au dat jos echipamentul de protecție, au rămas cu răni pe față de la cât de strâns apăsat au fost puse măștile pe fața lor. Știm cu toții cum în Lombardia, la ATI, pacienții cu insuficiență respiratorie severă erau ventilați mecanic cu fața în jos, pe burtă. Ne aducem aminte de mărturiile oamenilor de toate vârstele care erau vindecați și plecau acasă în aplauzele medicilor. În perioada de vârf a epidemiei, nu a fost seară în care să nu difuzăm doua sau trei astfel de reportaje la televiziunea la care lucrez. Medici extenuați, îngroziți de forța loviturii pe care au primit-o spitalele lor aglomerate până la refuz, dar mulțumiți că aveau și cazuri fericite, pacienți care se făceau bine și plecau acasă. Gazeta franceză Le Figaro a avut timp de două luni rubrica permanentă de mărturii ale medicilor și asistentelor, care povesteau, chiar și patetic, prin ce trec, ce simt, cum sunt cazurile pe care le au și cum văd ei sfârșitul epidemiei. Așa am aflat că și medicii francezi erau nemulțumiți de echipamentele de protecție, că și lor le era frică, și ei erau îngroziți de ce li se întâmpla și uluiți că nimeni nu a putut anticipa amploarea nenorocirii. Dar din România? A primit publicul din România vreun indiciu despre cât de mare este efortul medicilor covid, altul decât declarațiile lemnoase ale autorităților: suntem bine, avem de toate, toată lumea este liniștită, muncim? Nu. Iar explicația stă în panica începutului. Deși am fost cam cu două săptămâni în urma Italiei, sistemul nostru sanitar nu s-a putut pregăti. La începuturi nu au fost echipamente de protecție, nu a fost informație, nu erau proceduri. Ca să ne dăm seama ce ar fi putut să se întâmple în toată România din cauza nepregătirii, e suficient să ne uităm la Suceava. Spitalul de acolo a avut ghinionul de a primi mare val de români reveniți din Italia, dintr-o dată și înaintea tuturor. Atât de nepregătiți, din toate punctele de vedere, au fost medicii de la Suceava încât, înainte de a avea grijă de pacienți, s-au contaminat între ei. Când conducerea spitalului a fost preluată de militari, primul lucru pe care l-au făcut a fost să scoată toate cadrele medicale în curte și să exerseze cu ele echiparea și dezechiparea echipamentului de protecție. Iar la întrebarea stupefiată a ziariștilor: cum, oamenii ăștia nu știu să se îmbrace, militarii au răspuns sec: ba da, dar nu știu să se dezbrace. Panica era cuvântul de ordine printre medici în zilele de început ale epidemiei. Curgea cu demisii și pensionări. Oameni care juraseră să își pună cariera și viața în slujba celor suferinzi, cu orice preț, lăsau totul baltă și fugeau acasă. Și a venit ordonanța militară. Orice plecare din sistem s-a suspendat, ba chiar au fost mobilizați rezidenții și studenții la medicină. Pensionarii era bineveniți înapoi. Iar restul l-au făcut directorii de spitale. Cu viteza fulgerului, în numai câteva zile, în toate spitalele din România, medici, asistente și infirmiere au fost puși să semneze noi contracte de confidențialitate. Oamenii au fost amenințați că la orice contact cu presa li se va desface contractul de muncă, că vor fi dați în judecată, în unele cazuri au fost amenințați chiar cu procuratura militară pentru că, chipurile, așa s-ar fi întamplat în virtutea stării de urgență și a ordonanțelor militare. Brusc, în toate spitalele României a fost impusă legea tăcerii. Oricâte apeluri la mărturii am făcut, oricâte rugăminți de a se filma cu telefonul mobil medicii între ei, oricâte încercări de a-i aduce pe medicii români în fața celor pentru care munceau, nu am avut succes. Așa a rămas epidemia de coronavirus din România fără imagine, oricum fără imaginea corectă. În loc să le ofere oamenilor, să le comunice celor care au stat speriați în case, motivul rezilienței lor, cei care au gestionat criza au ales ordinea și disciplina impuse prin tăcere. Nu e de mirare că se îngroașă rândurile celor care acum, când criza a trecut, susțin că nu există coronavirus și experiența prin care am trecut timp de două luni a fost doar o mascaradă pusă la cale pentru control.
Materia imaginarului este imaginea. Și așa cum nu există non-comunicare (chiar și când nu comunici, tot comunici ceva), nu există nici non-imaginar. Cu alte cuvinte, imaginarul nu va rămâne niciodată fără imagine, și-o va obține imaginea întotdeauna din ce i se oferă. Un bun exemplu pentru reculul de comunicare sau pentru criza comunicării publice din perioada stării de urgență a fost abundența de imagini repetitive cu echipaje SMURD care au descins cu izoleta te miri pe unde. Izoleta la bloc, la țară, prin curți, în căminul studențesc, la aeroport, la spital. Brancardieri SMURD, practic niște extratereștri îmbrăcați în alb, cărora cu greu li se vedeau doar ochii, cu mișcări sacadate de roboți, urcau și coborau din ambulanțe, băteau la uși și porți și chiar negociau cu cei pe care trebuiau să îi imobilizeze în izoletă. Probabil că această bogăție de ipostaze i-a mulțumit pe cei care au gestionat criza. În prima fază, spectatorii au înțeles cu vârf și îndesat mesajul livrat – statul funcționează, este peste tot și ne păzește de covid. Doar că această secvență a colectării bolnavilor de niște ființe care nu prea aveau uman în ele, ar fi trebuit să fie continuată cinematografic cu urmarea logică. Izolați acasă, sub imperiul fricii, oamenii ar fi trebuit să vadă și cum bolnavii sunt tratați și se vindecă. În lipsa acestor imagini, care ar fi trebuit sp ruleze cel puțin la fel de obsedant ca primele, filmul nu a fost unul al optimismului ci doar unul al opresiunii. Imaginea izoletei duse peste tot ca să-i fure pe oameni de acasă a intrat în imaginar ca expresie a autorității statului, dacă nu chiar a agresiunii sale asupra oamenilor obișnuiți.
Ca în multe alte cazuri în comunicare, dacă nu comunici tu, mai devreme sau mai târziu se va găsi cineva care să o facă în locul tău. Și s-ar putea să nu-ți fie chiar pe plac. Așa se face că în timp ce autoritățile strângeau bolnavii, organizau spitalele și comunicau doar cifre și obligații, entități specializate în comunicare și dezinformare au inundat rețelele sociale cu un val de informații false, care s-au pliat întocmai pe uriașa nevoie de informare și orientare a oamenilor. Un raport al Serviciului European de Acțiune Externă, identifica la începutul epidemiei (începutul lui martie 2020) 110 știri false cu proveniență clară Rusia. În următoarele două luni, numărul lor s-a multiplicat de cinci ori. Și sunt identificate aici doar informațiile de bază, care au fost dezvoltate apoi în zeci de mii de postări, comentarii și chiar știri în adevăratul sens al cuvântului, publicate pe canalele cunoscute ale propagandei ruse, în special Russia Today. Acest tsunami informațional a fost îndreptat în două mari direcții: sfaturi și leacuri alternative pentru boală și acțiuni greșite sau ascunse ale autorităților. Ambele direcții cu același scop, să le reducă oamenilor încrederea în autorități și în capacitatea lor de a rezolva criza, pentru a crea o atmosferă de suspiciune, spaimă, groază, în care nimic nu este sigur și, deci, pericolul cu atât mai mare. Finalmente, cu un astfel de zgomot de fond, țesătura socială să se destrame, obiectivul depășirii epidemiei să fie tot mai confuz și dorința de a răspunde violent autorității să fie cât mai mare.
O noutate absolută a dezinformării corona a fost utilizarea înregistrărilor audio. Într-una dintre ele, o presupusă doamnă doctor îi explică oral, pentru că nu avea timp să scrie, unei prietene (știm că era vorba despre un receptor femeie pentru că formula de adresare era „pisi”) cum stau lucrurile cu folosirea vitaminei C. Înregistrarea nu avea sursă, iar protagonistele nu purtau nume, dar faptul ca informațiile veneau sub forma unor sfaturi oferite între prietene a oferit manevrei credibilitate maximă. Mesajul a fost difuzat pe paginile personale de zeci de mii de oameni. Când i-am întrebat pe unii dintre cei care au dat “share” de unde au mesajul, răspunsul venea standard: de la un prieten. Când adăugam și întrebarea “dar cine sunt cele care vorbesc”, inevitabil chestionatul se arăta deranjat și răspundea: e un doctor, nu e evident!? Așadar, un doctor fără nume, necunoscut, dădea sfaturi tuturor despre cât de periculoasă este autoadministrarea de vitamina C. Mesaje similare, unele dintre ele identice, au circulat în mai multe limbi. Am identificat un mesaj scris, care dădea sfaturi despre cum se verifică afectarea plămânilor de virus, scris identic în limba română, italiană, franceză și germană. Ce este și mai interesant, mesajul în limba română purta un titlu ciudat: “Coronavirus (RO)”. La prima vedere, am crezut că este jargonul Facebook. Când am identificat mesaje mot-a-mot în celelalte limbi, altfel am privit titlul. Părea marca de lucru a unui mesaj despre coronavirus în limba română. Cineva probabil n-a avut inspirația să scoată acel (RO), care dădea de gol proveniența textului.
La mijlocul lunii martie, într-un weekend, Facebook-ul a fost contaminat cu o știre care spunea că un studiu al Universității din Viena a identificat cu precizie pericolele folosirii Ibuprofenului în tratamentul împotriva covid-19. Aproape simultan, conturile de WhatsApp au fost invadate cu mesaje audio care susțineau același lucru. Știrea scrisă în limba română a circulat la noi, pe Facebook și pe WhatsApp. În spațiul german, însă, prioritate a avut mesajul audio, care la câteva ore distanță a început să circule și în limba slovacă. Cu o promptitudine admirabilă, Universitatea din Viena a emis un comunicat care a dezmințit informația, ba mai mult, a calificat întâmplarea drept fake-news și i-a avertizat pe oameni de pericolul distribuirii acestei știri. Chiar și așa, în spațiul german, căutările Ibuprofen și Corona au explodat pe Facebook iar în acel weekend, site-ul de internet al universității vieneze a căzut.
Următorul nivel al dezinformării a fost circularea sfaturilor de a lua anumite medicamente. În cele mai multe cazuri și în cele mai multe limbi a fost vorba despre hidroxiclorochină, o substanță despre care s-a vorbit și în mainstream media. Un medicament folosit în mod tradițional împotriva malariei a fost cu succes folosit în multe cazuri. Oamenii de știință au dat relații despre descoperirile lor, în declarații asumate și dublate de păreri similare ale confraților de peste tot pe planetă. Mesajele alternative de la Facebook, însă, i-au chemat pe oameni să facă provizii de medicament și să îl folosească preventiv. Drept urmare, în Franța, mai mulți oameni în varstă au murit până să ajungă la spital pentru că hidroxiclorochina are contraindicații serioase pentru cardiaci. Iar în Statele Unite, un cuplu – sot și soție – sub imperiul știrilor citite “pe internet” au luat fosfat de clorochină, un medicament împotriva paraziților peștilor de acvariu. Bărbatul a murit iar femeia a fost internată în stare gravă la spital.
Dar ce te faci când ceea ce circula ca zvon pe net și este puternic combătut de comunitatea medicală, primește confirmare tocmai de la președintele Statelor Unite? Către sfârșitul lunii mai, Donald Trump a anunțat că ia preventiv hidoxiclorochină. Spre disperarea medicilor, inclusiv de la Casa Albă, care de mai multe ori avertizaseră asupra pericolului automedicației. Președintele american a ales să confirme două luni de zvonuri circulate pe Facebook, WhatsApp și Twitter. O neașteptată mână de ajutor pentru comunicatorii de zvonuri și o stranie lovitură dată informației științifice. La nici o săptămână distață, Academia de Știinte Medicale din Franța a scos hidroxiclorochina din tratamentul anticovid, iar OMS a oprit testele clinice cu acest medicament. Mai multe surse susțin că asistăm la un război al marilor producători de medicamente. Și totusi, într-o situație de criză sanitară majoră și pe un fond de uriașă incertitudine, sfatul general de a lua medicamente numai asistat de medic ar trebui să rămână regula de aur. Rămâne întrebarea în interesul cui a acționat Donald Trump atunci când a decis să anunțe că ia de capul lui hidroxiclorochină?
Un alt raport al Uniunii Europene arată că vârful pandemiei de dezinformare a fost luna aprilie, când atacurile la adresa unor entități cum ar fi Uniunea Europeana și state membre s-au înmulțit de câteva ori față de luna precedentă. A continuat dezinformarea, dar în scenă a intrat puternic narativul conspiraționist. Într-un crescendo remarcabil, oamenii au fost bombardați cu sfaturi și zvonuri despre medicamente, despre cât de nepregatite sunt autoritățile, despre cum vor politicienii să închidă orașele și regiunile, acum li se livra și varianta conform căreia ce se întâmplă este o mascaradă pusă la cale pentru ca state, politicieni sau companii să obțină profitul pe care și-l doresc. Toate măsurile din lunile precedente erau luate în derâdere și teoria livrată picătură cu picătură era că de fapt boala nu există, numărul morților este exagerat și restricțiile au fost impuse degeaba.
Raportul Uniunii Europene spune că “s-a confirmat că sursele pro Kremlin și media de stat din Rusia au continuat să desfășoare o campanie coordonată cu dublu rol: să destabilizeze UE, să submineze răspunsul UE la criză și să creeze confuzie în legătură cu originea și implicațiile sanitare ale covid-19”.
Și totuși, cea mai eficientă metodă de a le suci oamenilor mințile este imaginea. Cu atât mai mult cu cât are aer de relatare autentică și dă sentimentul că suprinde un eveniment în desfășurare, ca la televizor. Când deja boala se răspândea cu viteză în nordul Italiei, spitalele se umpleau cu pacienți în stare gravă și panica punea stăpânire pe italieni, pe Facebook și apoi pe WhatsApp a început să circule un filmuleț cu doi tineri care se aflau pe aeroport, pregătiți să se îmbarce cu direcția Moscova. Cu imagine mișcată, ca de telefon mobil manevrat de un neprofesionist, producția ni-i arată pe protagoniști, dar fără să le vedem fețele. Ni se prezintă cărțile de îmbarcare și ni se spune pe șleau că personajele noastre pleacă în Rusia ca să aducă medicamentul minune folosit acolo – Arbidol. Mesajul cheie al filmului este cel de la final, când ni se spune că în Rusia nu e nimeni bolnav de covid-19. Filmul se opreste în stop-cadru aici și informația este scrisă pe ecran. O producție simplă, dar care a avut un mare efect. Filmulețul a fost distribuit de sute de mii de ori iar românii care au repostat informația au comentat despre cum Rusia nu are niciun caz, unii vorbind chiar despre “secretul lui Putin”. Un lucru care pare să-l fi impresionat și pe Gigi Becali care anunța în direct la televiziune că va comanda 100.000 de cutii de Arbidol în Rusia și se întreba de ce noi nu folosim acest medicament minune. De spus că Arbidolul nu este autorizat în Uniunea Europeană și chiar și la data realizării filmulețului, Rusia avea atât îmbolnăviri cât și decese din cauza coronavirusului. În săptămânile următoare, situația s-a înrăutățit masiv pentru Rusia. La data redactării acestui articol, Rusia este pe locul trei mondial în clasamentul îmbolnăvirilor.
Imagini, de această dată reale, au fost reinterpretate, manipulate și li s-a dat un alt sens decât cel adevărat, în așa fel încât receptorii pachetului complet: imagini și text, să intre în panică. În preajma decretării stării de urgență, în așteptarea primelor măsuri de restrângere a libertăților individuale, pe Facebook au fost postate imagini filmate cu un convoi militar. Primele postări prezentau imaginile și întrebările: “Oare ce fac militarii aici? I-ați văzut și voi? Încotro se îndreaptă?”. În numai câteva ore, întrebările s-au transformat în certitudini. Postarea s-a transformat în dovada că urmează închiderea orașelor. Convoiul respectiv se îndrepta către București pentru a bloca ieșirile. Alte postări vorbeau despre Craiova, care ar fi urmat să fie închisă complet cu ajutorul militarilor. Nu e foarte greu de imaginat efectul acestor informații asupra oamenilor care își făceau mari griji pentru ce urma să se întâmple și care așteptau cu înfrigurare primele restricții de circulație. Ministerul Apărării a dezmințit informațiile. Într-o declarație, reprezentanții Armatei au spus că mașinile veneau de la un exercițiu militar din Dobrogea. Ba chiar militarii au atras atenția asupra cerului senin din poze și a steagurilor poloneze de pe unele mașini. Exercițiul se terminase cu câteva zile înainte și fusese unul internațional. Între timp plouase, fuseseră zile cu cer acoperit. Și cum ar fi crezut cineva că orașele românești se închid cu militari polonezi? Întâmplarea, însă, vorbește despre cât de periculoasă poate fi panica. Argumentele raționale cu care a fost demontată dezinformarea au contat doar pentru unii. Postările panicarde au continuat să se răspândească și oamenii au mers mai departe cu teoria că Armata urma să blocheze orașele României. Nu fără semnificație, același fake-news a circulat în Franța. Imagini foarte scurte, furate de la un balcon, arătau un convoi militar pe străzile Parisului. Filmul, discontinuu, alcătuit din trei bucăți de câteva secunde fiecare, transmitea pericolul. Privitorii simțeau că cel care a filmat a fost nevoit să se ascundă pentru că nu se știe care ar fi putut fi consecințele dacă ar fi fost prins urmărind o operațiune militară în capitala Franței. Mesajul livrat din start a fost ca militarii au venit la Paris ca să bage orașul în carantină. Efect asigurat – panica. Armata Franceză a dezmințit. Ca și în cazul românesc, era vorba despre militari care participaseră la manevre și se întorceau în cazărmile lor pariziene. Inutil. Valul dezinformării a crescut nestingherit și zile întregi oamenii au schimbat impresii despre cum militarii au fost chemați să îi țină cu forța în case.
Chiar și numai din cele câteva exemple evocate aici, se desprind câteva concluzii importante ale operațiunii de dezinformare din criza Corona:
− are caracteristicile unei veritabile campanii: se desfășoară pe mai multe canale, are mai multe etape, care au legătura între ele și converg către obiectivul urmărit;
− urmărește un plan;
− vizează deopotrivă oameni obișnuiți și state. Nu se sfiește să îi pună în pericol de îmbolnăvire sau chiar de moarte pe unii indivizi;
− întărește zvonuri și idei preconcepute, creează și alimentează unele noi;
− folosește din plin puterea emoției;
− umple spațiile lăsate goale în comunicarea publică oficială;
− se desfășoară aproape identic în mai multe țări (în mai multe limbi).
Concluzia unei astfel de analize este tulburătoare. Și pornește de la întrebarea care este pe buzele tuturor. Cum se face că la începutul epidemiei, oamenii obișnuiți, oamenii de știință și politicienii au fost de acord unii cu alții și au acționat la unison și acum, după două luni, solidaritatea pare să se fi evaporat? Ce s-a schimbat? Oamenii de știință, acum două luni vedetele incontestabile ale proiectului “să scăpăm de covid”, sunt blamați, acuzați că au exagerat și nimeni nu mai pare dispus să îi asculte. Oamenii obișnuiți neagă ce s-a întâmplat chiar sub ochii lor, refuză să mai accepte pericolul și cer întoarcerea rapidă la viața de dinainte de coronavirus. Iar politicienii, în epoca populismului electoral, răspund presiunilor, în unele cazuri chiar împotriva rațiunii. Să fi fost doar frica liantul social? Și odată cu dispariția ei, societatea să-și fi regăsit multitudinea de voci? Poate. Nu acestea sunt răspunsurile pe care le-am cautat. Ce am încercat să arătam aici este că atunci când au stat în case, cu sufletul la gură, oamenii au continuat să consume informație. Mai mult ca oricând. Și din punctul acesta de vedere ei practic au fost neglijați, ca niște copii de care crezi că ai scăpat pentru că îi lași pe calculator. Numai că în timp ce autoritățile au crezut că povestea asta cu informarea se rezolvă din buletine oficiale, altcineva, nu cu cele mai bune intenții, s-a ocupat de (dez)informarea lor.
Add Comment