2026 – Prognoze, tendințe și perspective

CORNELIU BJOLA

Profesor Universitatea Oxford

Occidentul à La Carte.

În 2026, miza pentru Occidentul liberal nu mai este unitatea în sensul clasic al termenului, ci capacitatea de a funcționa coerent într-un context de fragmentare controlată. Întrebarea-cheie nu este dacă alianțele sau parteneriatele strategice vestice vor supraviețui, ci dacă vor rămâne interoperabile politic și strategic într-un mediu marcat de fluiditate, competiție între marile puteri și oboseală instituțională.

Alinierea totală devine tot mai dificilă nu pentru că statele europene ar fi renunțat la cooperare, ci pentru că a dispărut elementul care, timp de decenii, a furnizat coeziune sistemică. Din 1945 până relativ recent, acest rol a fost jucat de leadership-ul american, o prezență predictibilă care oferea direcție strategică între aliați. În lipsa acestei forțe gravitaționale, Occidentul este împins să funcționeze într-o logică à la carte, în care cooperarea se articulează diferit pe cele trei axe principale: America de Nord, Europa și democrațiile liberale din Indo-Pacific.

Această tranziție nu este accidentală. Ea a fost anticipată de repoziționări succesive ale oficialilor americani în ultimul an, însă momentul de cristalizare îl reprezintă Strategia de Securitate Națională a Washingtonului din decembrie 2025. Documentul marchează o ruptură clară față de modelul tradițional de cooperare occidental. Europa nu mai este tratată ca extensie strategică automată, ci ca un spațiu politic supus condiționării și „corecției”, inclusiv prin stimularea unor forme de „rezistență” față de direcția sa internă, prin intermediul unor partide extremiste, profund eurosceptice sau aliniate Kremlinului. În paralel, redefinirea Rusiei în Strategia de Securitate Națională, dintr-o amenințare explicită într-un actor cu care Statele Unite pot imagina o viitoare acomodare strategică, introduce o doză suplimentară de incertitudine pentru securitatea europeană, cu implicații directe asupra Flancului Estic.

Noua Strategie de Securitate Națională a SUA nu reprezintă doar o ajustare de ton diplomatic. Ea marchează începutul unei decuplări normative și strategice transatlantice. Divergențele dintre Washington și capitalele europene nu mai vizează doar priorități de politică externă sau împărțirea poverii de securitate în NATO. Ele ating fundamentele ordinii occidentale: ce înseamnă democrația liberală, unde se opresc limitele intervenției politice legitime între aliați și cât de negociabile sunt regulile în raport cu logica sferelor de influență. În acest context, limbajul comun al alianței începe să se erodeze, iar cooperarea devine mai tranzacțională, mai condiționată și mai instabilă.

Această dinamică este resimțită cel mai acut în Europa de Est. Pentru statele aflate în proximitatea Rusiei, amenințarea nu este teoretică, ci existențială. Aici, securitatea nu poate fi fragmentată pe domenii, iar incoerența transatlantică are costuri imediate. România și regiunea Mării Negre reprezintă un exemplu elocvent. Pentru București, apartenența la Uniunea Europeană și la NATO nu este o alegere identitară sau simbolică, ci un aranjament de securitate vital. Statul de drept, stabilitatea democratică și integritatea teritorială sunt direct legate de această apartenență și de credibilitatea României ca aliat.

Marea Neagră amplifică toate aceste tensiuni. Este un spațiu în care competiția militară, presiunea hibridă și vulnerabilitățile energetice se intersectează. Slăbirea temporară a capacității de proiecție a Rusiei, ca urmare a războiului din Ucraina, nu este structurală. Un armistițiu ar permite Moscovei să își reconstruiască infrastructura militară din Crimeea și să reia eforturile de transformare a regiunii într-o zonă de dominație strategică. În acest context, relevanța NATO și a Uniunii Europene nu va fi testată în zonele de confort strategic, ci în capacitatea de a menține solidaritate acolo unde miza este maximă, în special în Marea Neagră și în regiunea baltică.

Pentru România, anul 2026 nu va fi despre declarații grandioase, ci despre navigare strategică fină. Riscul major este alegerea greșită a cadrului de acțiune. România nu își poate permite hazardul conceptual al unei „independențe solidare” prost înțelese sau tentația sinucigașă a unei re-poziționări pro-Kremlin. Direcția realistă este alta: consolidarea unei solidarități foarte strânse cu partenerii europeni, colaborare punctuală și pragmatică cu Statele Unite, cu atenția constantă de a nu deveni monedă de schimb în aranjamente geopolitice mai largi, și întărirea sistematică a relațiilor cu democrațiile liberale din Indo-Pacific și cu Canada.

Agilitatea, nu ambiguitatea, va defini capacitatea României de a traversa această perioadă. Într-un Occident à la carte, valoarea strategică nu este dată de poziționări declarative, ci de capacitatea de a rămâne relevant, credibil și indispensabil într-un sistem aflat în tranziție. Într-un peisaj occidental fragmentat, nu toți aliații vor traversa crizele în aceleași condiții. Unii vor fi protejați, alții expuși. Elias Canetti este poate mai relevant ca oricând astăzi: „momentul supraviețuirii este momentul puterii”, scria în Crowds and Power (1960). Nu ca expresie a norocului, ci ca rezultat al capacității de a evita expunerea strategică atunci când ordinea se fracturează. Pentru România, anul 2026 nu va testa intenții vagi, ca până acum, ci capacitatea de a rămâne în zona protejată a acestui nou echilibru.

↑ Înapoi la cuprins

RALUCA MOLDOVAN

Președinte interimar ICDE, Conferențiar la Universitatea Babeș-Bolyai

Orientul Mijlociu în 2026: șocuri reziduale, negocieri și reîntoarcerea la „riscul gestionat”

Dacă perioada 2024–2025 a reprezentat o epocă a șocurilor pentru regiune, anul 2026 se conturează mai degrabă drept o epocă a negocierii — mai dezordonată, mai tranzacțională și desfășurată sub spectrul unei escaladări reînnoite. Orientul Mijlociu intră într-o fază în care liderii regiunii vor încerca să „înghețe” unele conflicte, să monetizeze altele și să își asigure spatele împotriva celui de care se tem cel mai mult: o confruntare directă Israel–Iran care scapă de sub control.

Trei forțe pot influența dezvoltările de anul viitor, în opinia mea. În primul rând, armistițiile fragile și aranjamentele de dezescaladare a conflictelor îi vor tenta pe actorii externi și puterile regionale să creadă că stabilitatea poate fi proiectată — prin fluxuri de ajutor umanitar, ajustări ale sancțiunilor și garanții de securitate. În al doilea rând, situația economică revine în prim-plan: acordurile energetice, fondurile pentru reconstrucție și coridoarele comerciale vor deveni instrumente geopolitice. În al treilea rând, liniile de falie ale regiunii — statalitatea palestiniană, traiectoria nucleară a Iranului și suveranitatea statelor fragile — vor continua să împingă politica regională spre criză.

În ceea ce urmează, aș vrea să evidențiez punctele de presiune care au cele mai mari șanse să definească anul 2026.

Israel–Gaza în 2026: gestionarea unui război care refuză să se încheie

Dacă discursul din perioada 2024–2025 a fost marcat de amploarea distrugerilor din Gaza, 2026 va fi despre politica post-conflict — și despre pericolele încorporate în aceasta. La începutul anului, luptele de mare intensitate se vor fi diminuat, dar conflictul nu va fi „încheiat” în niciun sens semnificativ. În schimb, Israelul și Gaza sunt susceptibile să intre într-un interludiu volatil: nici război, nici pace, marcat de izbucniri periodice care testează durabilitatea aranjamentelor de încetare a focului.

Problema centrală este guvernarea Fâșiei. Gaza va rămâne un vid politic în care mai mulți actori — facțiuni locale, sponsori arabi externi, Israel și agenții internaționale — concurează pentru a influența rezultatele fără a-și asuma pe deplin responsabilitatea. Israelul va continua să insiste asupra primatului securității, păstrându-și libertatea de acțiune împotriva amenințărilor militante percepute, în timp ce va respinge orice aranjament care ar semăna cu o reocupare. Această tensiune asigură faptul că reconstrucția va fi condiționată, fragmentată și ușor reversibilă.

Pentru Israel, anul 2026 va fi modelat și de politica internă. Reținerea strategică în exterior va intra în conflict cu dinamica de coaliție de pe plan intern, într-un an electoral care se anunță turbulent. Chiar și atacuri limitate din Gaza sau Cisiordania ar putea declanșa, prin urmare, reacții disproporționate — nu neapărat pentru că sunt decisive din punct de vedere militar, ci pentru că sunt inevitabile din punct de vedere politic.

Regiunea per ansamblul ei va resimți consecințele. Statele arabe, în special cele din Golf, vor promova mecanisme de stabilizare — finanțarea reconstrucției, susținerea unor modele de guvernare tehnocratică și conectarea progresului la eforturi diplomatice mai ample. Totuși, în absența unei perspective politice credibile pentru palestinieni, aceste eforturi riscă să se reducă la simple exerciții de gestionare a crizei.

Cel mai probabil rezultat pentru 2026 este un conflict înghețat în mișcare: mai pașnic decât un război deschis, dar structural instabil. Pericolul nu constă într-o revenire deliberată la lupte pe scară largă, ci într-o acumulare de eșecuri mici — incidente la frontieră, blocaje ale ajutorului, erori de leadership — care reconstruiesc treptat logica escaladării.

Alegerile din Israel și soarta lui Netanyahu: o competiție între continuitate și contestare

Pe măsură ce anul 2026 avansează, politica internă a Israelului ar putea avea un impact asupra geopoliticii regionale comparabil cu cel al oricărui câmp de luptă. Programate prin lege pentru 27 octombrie 2026, următoarele alegeri parlamentare ar putea fi devansate — posibil pentru iunie 2026 — în condițiile în care premierul Benjamin Netanyahu încearcă să capitalizeze pe fondul unui eventual impuls diplomatic și să prevină noi fisuri în coaliție.

Poziția lui Netanyahu este paradoxală. Pe de o parte, rămâne o figură politică dominantă, cu o longevitate fără rival, cumulând peste 18 ani în funcția de prim-ministru și asigurându-și conducerea partidului Likud fără opoziție, ceea ce indică clar intenția de a candida din nou. Pe de altă parte, opinia publică este profund divizată. Sondajele recente sugerează că o ușoară majoritate a israelienilor ar prefera ca el să nu mai candideze — o reflecție a oboselii față de război, a preocupărilor privind guvernarea și a controverselor legate de reforma justiției.

Peisajul electoral este fluid. În multe sondaje, Likud rămâne cel mai mare partid individual, însă coaliția sa extinsă nu reușește adesea să atingă majoritatea, ceea ce face ca realegerea lui Netanyahu să fie departe de a fi garantată. Grupările de opoziție — de la foști prim-miniștri precum Yair Lapid și Naftali Bennett la rivali centriști și de dreapta — au încercat să se unească în jurul unor teme precum recrutarea militară a evreilor ultra-ortodocși, redresarea economică și garanțiile democratice, deși în prezent nu dispun de un avantaj decisiv.

Presiunile juridice și instituționale îi complică și mai mult perspectivele. Netanyahu se confruntă cu procese de corupție în desfășurare, iar guvernul său a intrat în conflict cu Curtea Supremă a Israelului pe tema independenței justiției și a demiterii procurorului general — dispute care au mobilizat opoziția și societatea civilă. Aceste bătălii interne nu sunt separate de calculul electoral; ele modelează percepțiile asupra leadership-ului și legitimității într-un moment în care electoratul este epuizat de conflict și instabilitate guvernamentală.

Din punct de vedere strategic, Netanyahu pare hotărât să construiască narațiunea electorală în jurul realizărilor în materie de securitate și diplomație — sperând ca potențialele acorduri de normalizare cu puteri regionale precum Arabia Saudită îi vor consolida credibilitatea. Totuși, astfel de progrese, dacă se vor materializa, ar putea fi insuficiente pentru a contracara nemulțumirea internă legată de problemele socio-politice.

Ceea ce este evident este că alegerile din Israel se anunță extrem de competitive și imprevizibile. Netanyahu dispune de forța organizațională și notorietatea necesare pentru a rămâne cu prima șansă, dar capacitatea sa de a forma o coaliție guvernamentală stabilă — și modul în care continuarea leadership-ului său va fi percepută, ca semn de continuitate sau de stagnare — va depinde de evoluțiile din săptămânile și lunile premergătoare zilei votului.

Arabia Saudită și monarhiile din Golf: continuarea politicii de „autonomie strategică”

În 2026, Arabia Saudită și partenerii săi din Golf vor continua pe o linie deja familiară: reducerea riscurilor din vecinătate, concomitent cu diversificarea relațiilor cu marile puteri. Obiectivul nu este neutralitatea, ci flexibilitatea — menținerea canalelor deschise cu Iranul, rămânerea în arhitectura de securitate a SUA și valorificarea beneficiilor economice ale expansiunii influenței Chinei. Diplomația recentă la nivel înalt subliniază eforturile Beijingului de a consolida integrarea economică a Golfului (inclusiv un acord de liber schimb China–CCG discutat de mult timp), alături de cooperarea energetică și în infrastructură cu Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.

Pentru Riad, cea mai importantă chestiune geopolitică rămâne normalizarea relațiilor cu Israelul — însă 2026 este mai probabil un an al diplomației condiționate decât al marilor spectacole diplomatice. Liderii saudiți continuă să lege orice pas major de progrese credibile privind statalitatea palestiniană, atât pentru a-și conserva legitimitatea regională, cât și pentru a gestiona percepțiile interne.

Constrângerile economice vor deveni mai stricte. În condițiile în care mai mulți analiști anticipează presiuni descendente asupra prețului petrolului în 2026, capacitatea Arabiei Saudite de a finanța planuri ambițioase de transformare și de politică regională va depinde de o gestionare fiscală disciplinată — precum și de coeziunea OPEC+ în contextul temerilor legate de surplus și al strategiilor de producție.

Per ansamblu, regiunea Golfului în 2026 va părea o mare calmă la suprafață, dar una care se află într-un proces constant de recalibrare: finanțând stabilitatea acolo unde poate, izolându-se de escaladare acolo unde trebuie și utilizând comerțul, tehnologia și energia drept noile instrumente de putere ale regiunii.

Iranul și „toamna ayatollahilor”: politica succesiunii sub sancțiuni și presiune

În 2026, este probabil ca Iranul să pară stabil la suprafață — parade, discursuri, sfidare calculată — însă cea mai importantă dramă a sistemului va fi internă: succesiunea și durabilitatea regimului în era post-Khamenei. Expresia „toamna ayatollahilor”, popularizată într-un recent eseu publicat de Foreign Affairs, surprinde starea de spirit a multor observatori ai Iranului: pentru prima dată în decenii, tranziția leadership-ului nu doar că pare posibilă, ci structural iminentă.

Această tranziție nu înseamnă automat liberalizare. Dimpotrivă, rezultatul cel mai probabil pe termen scurt este o consolidare axată pe securitate — o încercare de a orchestra continuitatea, de a descuraja fragmentarea elitelor și de a transmite stabilitate unei societăți nervoase și unei regiuni sceptice. Relatările presei internaționale descriu accelerarea planificării succesiunii, cu un establishment hotărât să evite orice percepție de vid de putere în cazul incapacității sau dispariției Liderului Suprem, dat fiind că fiul său Mojtaba Khamenei este cotat cu cele mai mari șanse de a-i succeda.

Economia va face această misiune și mai dificilă. Odată cu reactivarea sancțiunilor ONU de tip „snapback” în 2025 și reimpunerea rapidă a limitărilor nucleare de către UE, Iranul intră în 2026 cu o sensibilitate politică sporită la șocurile de preț. Modificările recente ale prețurilor la combustibili — atent concepute pentru a viza „consumatorii mari” — arată un regim care încearcă să reducă costurile, temându-se în același timp de reapariția protestelor populare masive.

Astfel, aș spune că 2026 se conturează drept un an al controlului sporit și al impredictibilității crescute: un leadership care vrea să proiecteze inevitabilitate, dar care este forțat să guverneze sub umbra succesiunii, sancțiunilor și a unei oboseli sociale latente.

Siria post-Assad: o tranziție finanțată prin relaxarea sancțiunilor și marcată de fragmentare

Regimul post-Assad al Siriei în 2026 va fi definit de un compromis dur: relaxarea sancțiunilor internaționale și reintegrarea în ordinea regională și globală în schimbul unui minim de stabilitate politică — nu neapărat o transformare democratică. Guvernele occidentale și regionale au semnalat deja disponibilitatea de a slăbi constrângerile economice pentru a oferi autorităților interimare o șansă de stabilizare a țării. Uniunea Europeană a adoptat acte juridice în mai 2025 prin care a ridicat majoritatea măsurilor restrictive economice (cu excepții legate de securitate), iar Statele Unite au început să demonteze cadrele largi de sancțiuni împotriva Siriei, păstrând în același timp desemnări țintite pentru figuri ale regimului Assad, traficanți și entități legate de terorism. Un semnal important a venit din partea Congresului SUA, care a abrogat sancțiunile incluse în Legea Caesar din 2019, care sancționa fostul regim de la Damasc pentru crime împotriva populației civile, prin proiectul anual privind politica de apărare — deschizând spațiu politic pentru investiții într-un efort de reconstrucție estimat la sute de miliarde de dolari, chiar dacă legislatorii cer în continuare rapoarte privind guvernarea, combaterea ISIS și protecția minorităților.

Însă banii nu vor rezolva cea mai dificilă problemă a Siriei: cine controlează forța. Chestiunea decisivă va rămâne nord-estul țării și viitorul Forțelor Democratice Siriene conduse de kurzi. Semnale interne de la finalul anului 2025 indică tentative de ultim moment de salvare a unui acord de integrare, cu propuneri de reorganizare a forțelor în divizii sub controlul statului — însă chiar și oficialii implicați sugerează că integrarea reală s-ar putea prelungi până la mijlocul anului 2026, în timp ce Turcia avertizează că răbdarea sa se apropie de limită.

Rezultatul probabil va fi un fel de „stabilizare selectivă”: îmbunătățiri în zonele unde aranjamentele de securitate funcționează și fragilitate persistentă acolo unde acestea eșuează — lăsând Siria mai guvernabilă decât înainte, dar încă vulnerabilă la crize.

Ce merită urmărit în 2026

Luate împreună, aceste tendințe indică un Orient Mijlociu care intră într-un an a ceea ce aș putea numi incertitudine gestionată, nu transformare per se. Războaiele din regiune sunt pe moment suspendate, nu încheiate; tranzițiile sunt finanțate, nu rezolvate; iar diplomația se concentrează tot mai mult pe limitarea riscurilor, nu pe soluționarea lor.

Actorii dominanți ai regiunii — Israelul, Iranul, Arabia Saudită și monarhiile din Golf — vor încerca cu toții să reducă riscurile imediate, păstrându-și în același timp libertatea de manevră pentru viitor.

Pericolul care derivă de aici constă într-un sentiment al falsei stabilități. Armistițiile lipsite de fundamente politice, relaxarea sancțiunilor și planificarea unor succesiuni politice fără legitimitate pot câștiga timp — dar acumulează și presiune. În 2026, provocarea Orientului Mijlociu nu va ține de absența diplomației, ci de limitările acesteia: aceasta va funcționa mai degrabă ca o politică a compromisurilor menită să prevină colapsul, nu să construiască ordine durabilă. Va fi acest lucru suficient? Răspunsul depinde mai puțin de marile strategii și mai mult de capacitatea regiunii de a împiedica o intersectare sau o coliziune a crizelor sale multiple.

↑ Înapoi la cuprins

DORIN POPESCU

Vicepreședinte ICDE, Președinte Asociația Casa Mării Negre

Noua noastră „Danemarcă”

Prognozam, în urmă cu doar câțiva ani, aici, la Predicțiile anuale ale ICDE, o lungă serie de ani nevrotici, turbulenți, sălbatici și dionisiaci. Nu am ieșit încă din paradigma dionisiacă a relațiilor internaționale. Nici semne modeste de apropiere de sfârșitul acesteia nu putem vedea. 2026 va fi și el un an dionisiac, cu metamorfoze multiple, cu provocări simultane și stratificate, conduite tranzacționale, noi conflicte locale de intensitate redusă, impredictibilități și dizarmonii la nivel local, regional și global.

Pentru anul 2026, un lucru este cert. Statele Unite nu vor mai contribui la refacerea Paradisului pierdut al actualei ordini mondiale – bazate pe reguli și deopotrivă pe consensul și coeziunea euroatlantice. Organizarea unui consens minimal între SUA și Europa în sens larg (UE plus Marea Britanie, spre a simplifica) privind prevenirea și inhibarea puseurilor revizioniste ale actorilor statali contestatari va lipsi și în 2026. Va lipsi și în 2026 dimensiunea globală a exprimării UE în sistemul de relații internaționale. Reculul ordinii liberale va continua și va mări vidul actual de organizare, management geopolitic, putere și control la nivel mondial.

Absența unui regizor global al scenei lumii și a setului de norme și reguli care măsura, prevenea, inhiba, diminua, câteodată chiar pedepsea încălcările violente ale unui cod etic minimalist în sistemul de relații internaționale, va stimula noi insanități și erezii în conduitele actorilor statali și non-statali.

Zeci de comete Somaliland ne vor testa vigilența, răbdarea, încrederea în ordinea lumii, capacitatea de a păstra rudimentele unei ordini globale incendiate peste tot pe planetă. Sute de conflicte locale, aflate în diferite stadii „înghețate”, pasive, latente, amorfe etc. riscă să se reinventeze, în paradigma neputinței noastre colective de a le ține „la foc mic”. Nostalgii revanșarde, proiecte post-imperialiste, ambiții teritoriale și revizioniste se vor simți încurajate să se exprime contestatar și belicos în vidul de putere și control creat de dezangajările globale ale SUA, de neputințele UE de a se exprima ca actor global, de lutul toxic al lumii ruse și de inerția Chinei de a se exprima prioritar economic.

În absența unui hegemon global și a unui sistem normativ de funcționare a relațiilor internaționale, liniștea lumii se va destrăma în continuare. „E ceva putred în Danemarca” lumii noastre de astăzi, iar inconsistența actualei ordini globale va încuraja acțiuni și procese revizioniste care vor crește în număr și impact în anii ce vor veni.

Nu vor fi totuși, în 2026, noi conflicte majore. Apocalipsa „promisă” nu va veni. Cel de-„al treilea război mondial” se va lăsa și de această dată rugat zadarnic să intervină în penumbra neliniștilor noastre multiple. Niciunul dintre actorii contestatari ai actualei ordini globale nu va dispune de resursele necesare pentru a o sabota printr-un conflict militar/convențional de proporții.

Nodul gordian al negocierii noii ordini globale nu va fi tăiat nici în 2026; focarele de criză se vor înmulți, imunitatea noastră la crize va slăbi constant și chiar accelerat, însă Noul An nu va aduce punctul critic maxim al crizei schimbării noii ordini globale printr-un posibil nou conflict de proporții (sau, la limită, prin escaladări necontrolate succesive ale celui actual, din Ucraina). Ne obișnuim deja cu o apocalipsă care crește încet în noi, înainte de a-și pregăti ghearele pentru un posibil atac final asupra a ceea ce va fi rămas din noi.

Însă, și în 2026, noi și numeroase degradări ale liniștii lumii ne vor testa reacția și capacitatea de a evita conflicte majore. Iadul va intra în această liniște, și în 2026, prin focare, tensiuni și conflicte locale, de mici proporții sau hibride. Iadul va sabota, harnic și hibrid, liniștea geopolitică a anului 2026, mai tenace, mai îndrăzneț și mai perfid ca în 2025.

*

Nu va fi pace în Ucraina și în Europa în 2026, în sensul clasic și autentic al conceptului.

Însă îndrăznesc să cred că avem toate datele analitice spre a fi optimiști în privința negocierii și convenirii unei soluții politico-diplomatice care să închidă actuala fază militară activă a conflictului. Cred că anul 2026 va aduce o convenire formală a unei soluții politico-diplomatice privind încetarea actualei faze militare active a războiului împotriva Ucrainei, soluție care să „înghețe” temporar ostilitățile pe front. Și aici sunt nevoit să amintesc distincția clară între soluția politico-diplomatică ce va încheia actuala fază militară activă și pacea care ar pune capăt războiului propriu-zis. O astfel de pace nu se va încheia nici în 2026 și nici în anii următori. Războiul va continua mult timp, în forme convenționale sau hibride, cu faze succesive de „îngheț” și „dezgheț”.

Însă, pentru prima oară din aprilie 2022 încoace, sunt șanse reale ca părțile să convină totuși, în 2026, cel mai probabil în prima sa jumătate, cu privire la o soluție politico-diplomatică ce va stinge/închide actuala fază militară activă.

Tensiuni uriașe vor însoți în continuare, cel puțin în prima parte/jumătate a anului 2026, efortul mediatorului american de a crea intersecția optimă a compromisurilor reciproce pe baza căreia este posibilă o soluție politico-diplomatică de „pace”. Cu victorii tactice pe front și încurajată de un arbitru vădit partizan, Moscova va încerca și în continuare să își maximalizeze poziția proprie la negocierile actuale, construind o intersecție a compromisurilor care să îi fie favorabilă.

Admitem deci că scenariul convenirii unei soluții politico-diplomatice în Ucraina în 2026 este fezabil și este credibil. În acest caz, războiul din Ucraina va continua cu forme hibride greu decelabile, cu serii de contestări reciproce ale aplicării „păcii” de către părți, cu amenințări și șantaje care o vor periclita permanent, cu provocări și note ultimative, cu eforturi ale părților de a interpreta unilateral conținuturile soluției de „pace” și cu pregătirea lor simultană pentru posibile denunțări ale acestei soluții în cazul în care vor exista încălcări flagrante ale „liniilor roșii post-conflict”. Avem deja o fotografie relativ clară a modului în care o „pace” convenită firav și confuz, conform celebrelor Acorduri de la Minsk, devine imediat un culoar rapid către escaladări rapide ale războiului.

La momentul convenirii unei posibile soluții politico-diplomatice privind încetarea actualei faze militare active a războiului împotriva Ucrainei (moment estimat de noi a avea loc în 2026 și urgentat de oboseala cronică a ambelor părți de a purta acest război, chiar și unul de uzură), ambele părți implicate direct în conflict vor avea obiective strategice rămase neîndeplinite, iar acestea sunt măsurabile cel puțin în plan teritorial (Federația Rusă nu își va fi atins obiectivul de a ocupa întreg litoralul Ucrainei, iar Ucraina va fi nevoită să își amâne pe termen nedefinit eliberarea teritoriilor din est și din sud). Cel mai probabil, părțile vor depune, începând chiar cu momentul convenirii și semnării unor documente de pace, eforturi susținute pentru a se pregăti mai bine pentru următoarea fază militară activă a războiului, spre a-și atinge în cadrul acesteia obiectivele strategice pe care le-au ratat în actuala. „Pacea” va fi firavă și iluzorie încă de la început, chiar și în scenariul maxim pozitiv, de convenire formală a acesteia prin compromisuri reciproce, în 2026.

O „pace” de acest gen va aduce noi probleme pentru Ucraina – derularea alegerilor în condiții interne deosebit de dificile, aprobarea prin referendum a unor condiții de „pace” privind temele sensibile (prioritar aspectele teritoriale), provocări multiple privind consolidarea și protecția noilor frontiere de facto ce se vor constitui de-a lungul actualei linii a frontului, identificarea și utilizarea fondurilor necesare reconstrucției, amnistiile post-conflict etc. Și Federația Rusă va avea mari probleme interne, dacă nu își va calibra creativ instrumentele de propagandă privind promovarea pe plan intern a conceptului „victoriei” împotriva Ucrainei; va fi foarte greu pentru regimul lui Vladimir Vladimirovici să explice cetățenilor ruși prețul plătit pentru acest război și foarte greu va fi de restartat, totodată, o economie de pace, în condițiile unei izolări reale tot mai pronunțate a Rusiei în sistemul economic internațional.

Se vor menține și în 2026 riscurile privind posibile escaladări necontrolate ale războiului din Ucraina. Moscova își va multiplica provocările hibride împotriva țărilor europene, membre NATO și UE. Pe ambele dimensiuni ale flancului estic, provocările vor crește în intensitate. Configurarea unei „păci” volatile în Ucraina nu va atenua percepția rusească privind apartenența țărilor baltice la „lumea rusă”, iar Moscova va utiliza un întreg arsenal hibrid pentru a-și pregăti viitoare poziții de forță în regiune și pentru a slăbi angajamentele aliate de sprijin pentru țările baltice.

O „pace” în Ucraina va crea, din păcate, și premisele militare pentru o revenire a navelor Flotei ruse la Marea Neagră în partea de nord-vest a acvatoriului Mării Negre, în imediata vecinătate a apelor teritoriale ale României, cu efecte toxice care pot fi chiar devastatoare pe termen lung pentru România și pentru regiune – menținerea sub ocupație a Peninsulei Crimeea, continuarea/reluarea militarizării acesteia, provocări și amenințări privind Insula Șerpilor și aranjamentele juridice actuale vizând delimitarea și exploatarea zonelor economice exclusive și a platoului continental al Mării Negre, provocări și amenințări la adresa infrastructurii energetice a României și a proiectelor naționale ambițioase de extracție de gaz natural din perimetrele actuale etc.

Nu va scădea riscul unor confruntări militare directe între Federația Rusă și state NATO. Dimpotrivă, acest risc va crește ușor, odată cu posibila finalizare a actualei faze militare active a războiului din Ucraina. Însă un proiect rusesc al unei confruntări directe deliberate cu NATO sau cu o țară membră a Alianței nu se va contura sau derula, în 2026 și în general pe termen scurt. Întregul dispozitiv militar/convențional al Rusiei se va concentra în anii următori asupra proiectului imperialist actual, care prevede o recuperare a puterii, controlului și influenței în fostul spațiu URSS.

Continuarea acestui proiect va menține ridicate riscurile privind ocuparea, de către Federația Rusă, a întregului litoral al Ucrainei într-o posibilă fază militară activă ulterioară a războiului din Ucraina, mai ales dacă arhitectura „păcii” care va pune capăt actualei faze militare active va încuraja apetitul teritorial și hegemonic al Moscovei. Ocuparea regiunilor ucrainene Herson, Nikolaev, Odesa, ocuparea întregului litoral al Ucrainei, realizarea unei joncțiuni terestre cu efectivele militare proprii prezente în raioanele transnistrene ale Republicii Moldova, chiar – la limită – ocuparea integrală a Republicii Moldova, vor rămâne obiective strategice neîndeplinite ale Federației Ruse, iar riscul ca acestea să fie reportate pentru următoarele faze militare active va rămâne unul ridicat.

În această conjunctură, Republica Moldova nu va avea spațiu și liniște pentru construcție pro-europeană stabilă. Apropierea sa de UE va sta mereu sub sabia lui Damocles, iar sabotarea proiectului european al Republicii Moldova de către Rusia va reprezenta un obiectiv permanent al Kremlinului în următorii ani. Trebuie construit un sistem extern (european, euroatlantic etc.) credibil și funcțional de garanții de securitate pentru Republica Moldova, care să o protejeze de viitoarele intemperii și agresiuni rusești, mai ales în condițiile în care „pacea” în Ucraina va permanentiza prezențe militare rusești în sudul Ucrainei. Este nevoie de un rol mai activ al României în construirea acestui sistem de securitate pentru Republica Moldova, în siajul eforturilor europene colective privind elaborarea unor garanții de securitate credibile și funcționale pentru Ucraina însăși. Am dubii că acest rol va fi asumat.

Marea Neagră va rămâne vitală pentru combaterea agresiunilor rusești, vitală pentru securitatea României și a Europei, vitală pentru configurația viitoarei ordini mondiale. În relativ scurt timp vom afla care vor fi spațiul și direcția următoarei lovituri principale a Rusiei, Marea Baltică sau Marea Neagră. În evaluarea mea, efortul prioritar al Moscovei îl va reprezenta continuarea proiectului URSS 2.0, a cărui primă etapă o reprezintă Ucraina, iar continuarea proiectului revizionist rusesc va implica sudul Ucrainei și Republica Moldova, deci Marea Neagră, ca viitoare etapă a acestuia, după „pauza operațională” numită “pace” care ar putea opri temporar actualele ostilități din Ucraina.

*

În 2026, nu va fi liniște în Ucraina; o posibilă “pace” injustă ar crea din nou culoare rapide spre război; războiul va continua în multiple moduri hibride, chiar și după „înghețarea” fazei militare active actuale, pe care o văd posibilă în 2026. Proiectul expansionist și hegemonic rusesc URSS 2.0. va continua și în 2026, iar capacitățile noastre de a-l stopa rămân modeste. Cel mai probabil, anul 2026 va aduce o “pauză operațională” a acestui proiect, printr-o soluție politico-diplomatică privind faza militară activă actuală a războiului din Ucraina. Însă, chiar și cu această posibilă “pace” iluzorie în el, anul 2026 tot nu va fi unul sabatic.

Chiar și fără noi conflicte majore, anul 2026 va fi unul turbulent și dionisiac. „E ceva putred în Danemarca” lumii noastre de astăzi, de la un pol la altul. Iar „Danemarca” lumii noastre va crește în fiecare zi.

↑ Înapoi la cuprins

IULIAN FOTA

Periculosul an 2026

Pentru Romania, ținând cont de tendințele internaționale și de deficienta gestionare a vulnerabilităților, anul 2026 va fi mai prost si mai periculos decât 2025.

După 80 de ani, 2025 este anul care a pus punct unei ordini internaționale bazată pe reguli și multilateralism, pe încredere și cooperare. Formatele vechi de decizie, deschise și transparente sunt înlocuite de minilateralism, negocieri și înțelegeri în formate mici, prea puțin transparente, chiar secrete. Forța dreptului internațional este marginalizată de dreptul celui mai puternic militar. Politica mondială va deveni tot mai tranzacționalistă, tot mai personală, tot mai cinică și violenta, bazată în special pe interesul național. Sub sintagma asta, în anumite situații, se va ascunde interesul de regim sau cel personal. Volatilitatea relațiilor internaționale și impredictibilitatea lor atinge maximul ultimilor 35 de ani. La finalul lui 1991 se destrăma URSS. Se închide un ciclu de durata medie.    

Relațiile internaționale vor fi  dominate de politica de mare putere, SUA, China și Rusia continuând să-și dezvolte importante capabilități militare. Politica mondiala va avea tot mai clare tendințe imperiale, toate cele trei mari puteri continuând să aibă pretenții la sfere de interes special. SUA tocmai ce și-a oficializat aceasta politică prin strategia de securitate națională și pretențiile la exclusivitate în emisfera vestică. Rusia si China îi vor urma exemplul. Asta este ordinea internațională a următorilor ani, una ce predispune la revizionism, iredentism și dictate internaționale. 

Lumea relațiilor internaționale va continua să fie dominată de războaie, în special intre state. Tot mai multe mari puteri sau puteri regionale vor încuraja războaiele prin interpuși. Acestea au marele avantaj că ajută la evitarea războiului direct între marile puteri, permițând jocul de interese strategice. Conform revistei The Economist, în 2026 vom avea de monitorizat o listă de șapte conflicte, unele deja fierbinți. Iar lista asta a crescut semnificativ în ultimii ani, ceea ce demonstrează, odată în plus, degradarea politicii mondiale.  

Relația transatlantica va continua să se dilueze. Cele doua maluri ale Atlanticului vor fi tot mai greu de unit. Ideea de Occident se diluează puternic, spre irelevanță. SUA va continua să investească mai mult într-o relație mai strânsă cu Rusia și chiar cu China. Rămâne de văzut dacă Washingtonul chiar va vrea să pună în practică prevederile SSN referitoare la UE. Va încerca SUA, în 2026, schimbări de regim în UE? Funcționarea NATO va fi greoaie, ceea ce va constitui o diluare suplimentară a garanțiilor de securitate. 

În condițiile astea vom avea război cald-rece între UE și Rusia și poate război rece între UE și SUA. Moscova deja întreprinde împotriva tarilor UE acțiuni care sunt mai degrabă din zona fierbinte a războiului deschis. De aceea se și spune că în relația cu Rusia, UE este undeva între pace și război. O situație foarte gri. Dacă SUA va întreprinde acțiuni de influențare a proceselor politice interne din țări UE, este foarte probabil ca în relația transatlantică să avem tensiuni specifice unui război rece, o confruntare ideologică între viziunea liberala a UE și ideologia ultra conservatoare, iliberală, a MAGA. 

Frontiera geopolitica est-europeana dintre Rusia si UE va continua să fiarbă, chiar dacă se va ajunge la un acord de oprire a agresiunii ruse împotriva Ucrainei. Rusia va continua să încerce să domine militar zona Marii Negre, să finlandizeze Europa Centrala, să-și mențină trupele în Transnistria și presiunea mare pe Ucraina și RMD. În continuare, partea cea mai expusă a frontului estic va fi cea de sud-est. Aici are Moscova interese mari dar și oportunități de acțiune. Spre deosebire de nordul blindat si monolit, în zona noastră Rusia poate profita de fragmentare și polarizare ideologică.  

Rusia își va continua războiul politic împotriva ideii de Occident, acționând atât în favoarea distrugerii relației trans-atlantice cât și cu speranța că poate fragmenta UE, paralizând-o strategic. Rusia va continua să investească în relații speciale cu țări din UE, ca o modalitate de control a politicii UE și eventual de blocare. Toata cazuistica anului 2025 este doar preludiul la ce urmează. Noua relație specială dezvoltată cu SUA o încurajează în acest sens. Pana acum am fost hărțuiți, urmează atacuri mai sofisticate și mai dure.  

Relevanța globală a UE va fi contestată de alți actori globali și în 2026. Bruxellesul are nevoie de timp pentru ca deciziile bune de până acum să dea roade. Consolidarea militară nu se poate face decât pe termen mediu. Rusia va continua să facă tot ce poate pentru a submina, intern și extern, UE. Alături de Ucraina, UE a devenit o problema majora pentru Moscova. Mă aștept ca în 2026 Rusia să-si intensifice acțiunile de război împotriva UE. Mai ales că ele se pot conjuga cu cele ale SUA. Va fi foarte interesant să vedem dacă SUA chiar acționează împotriva UE, în linia considerațiilor strategice din ultima SSN. Va urmări Washingtonul schimbări de regim în UE? Demersuri total contrare literei și spiritului Tratatului NATO din 1949. 

↑ Înapoi la cuprins

ADRIAN BABOI STROE

2026: anul stagnării tensionate

După șocul și accelerarea politică din 2024–2025, 2026 se anunță drept anul stagnării tensionate. Nu vom asista la colapsuri spectaculoase ale democrațiilor occidentale, dar nici la o „revenire la normalitate”. Politica va rămâne intens conflictuală, însă din ce în ce mai puțin capabilă să producă direcție, sens sau soluții coerente. Aceasta este, poate, principalul efect al plafonării trumpismului: o lume în care conflictul continuă din inerție, fără a mai genera transformare reală.

SUA: alegeri și energie retorică fără direcție

Alegerile de la jumătatea mandatului vor domina agenda americană. Tonul va fi radical, mobilizarea ridicată, dar miza reală limitată. Trumpismul nu mai este o forță insurgentă, ci una instituționalizată în conflict: radicalismul nu mai surprinde, promisiunile de ruptură sunt întâmpinate cu oboseală, iar opoziția se mobilizează mai ales „împotriva lui Trump”, nu pentru un proiect alternativ coerent.

Rezultatul probabil: un Congres fragmentat, un executiv constrâns, o politică redusă la blocaj controlat. Conflictul va continua, dar va funcționa mai degrabă ca mecanism de menținere a identităților politice decât ca instrument de schimbare.

Uniunea Europeană: defensivă și aspirația spre trecut

Europa va fi prinsă între războiul din Ucraina, relația imprevizibilă cu SUA și competiția economică globală. Extremele drepte vor continua să împingă agenda spre suveranitate și repliere, creând ceea ce am putea numi o „aspirație spre trecut”: promisiunea unei stabilități care nu mai poate fi restaurată.

În acest context, politica europeană va fi mai mult defensivă decât inovatoare. Conflictul nu se va opri, dar va fi utilizat ca mecanism de control intern, mai degrabă decât ca forță de transformare.

Ungaria: laboratorul stagnării iliberale

Alegerile din Ungaria din 2026 vor confirma stabilitatea iliberală a regimului Orbán. Conflictul cu Bruxelles-ul nu mai urmărește ieșirea din Uniune, ci menținerea unei tensiuni controlate, profitabile politic intern. Modelul maghiar arată cum poate fi exploatată criza fără a o rezolva – o politică a conflictului autoreferențial, unde energia politică este consumată în sine, nu pentru construcție sau reformă.

România: conflict importat, fără proiect local

Anul 2026 va fi unul de liniște electorală, dar nu de claritate politică. Polarizarea americană, tensiunile europene și retorica suveranistă vor fi preluate mimetic, la nivel discursiv, fără adaptare la realitățile interne. Clasa politică va guverna mai mult prin improvizație. Mobilizarea publică va exista, însă fără un proiect coerent de dezvoltare sau reformă. Conflictul se va autoalimenta, menținând tensiunea, dar fără a genera direcție sau soluții concrete.

Paradoxul anului politic 2026

– Energia retorică rămâne ridicată: politicienii continuă să mobilizeze emoțional și identitar, dar mesajul nu mai conduce la rezultate concrete.

– Radicalismul se banalizează: extremele nu mai șochează, ci repetă ritualic gesturi deja cunoscute.

– Conflictul devine autoreferențial: tensiunea se întreține singură, fără a mai produce schimbare reală.

Această dinamică va putea fi întâlnită peste tot: la Washington sau Bruxelles, la Budapesta sau București. Conflictul nu mai este un instrument prin care politica produce decizii și soluții – adică nu mai generează guvernare efectivă, ci se transformă într-un mecanism autonom, autoalimentat. Tensiunea politică se întreține singură, alimentând mobilizarea și retorica, dar fără să genereze rezultate concrete. Actorii politici folosesc conflictul pentru a-și menține vizibilitatea și influența, iar publicul rămâne prins într-un ciclu continuu de emoție și polarizare, fără direcție clară.

Concluzie: guvernarea într-o lume imprevizibilă

2026 nu va fi anul colapsului, dar nici al relansării democratice. Este anul în care devine evident că politica contemporană se confruntă cu inadecvarea limbajului și a mecanismelor tradiționale la o lume accelerată, fragmentată și incertă.

Miza nu mai este cine câștigă alegerile, ci dacă democrațiile mai pot transforma conflictul în decizie și tensiunea în direcție. Fără această capacitate, politica riscă să rămână captivă într-o mișcare continuă care nu mai duce nicăieri, consumând energie, mobilizare și resurse, dar fără a produce rezultate durabile.

↑ Înapoi la cuprins

DANIEL SANDU

 Consultant IT, Cybersecurity

Războiul Cognitiv și Cyber War: Convergența Conflictelor Moderne.

Trenduri pentru 2026

Introducere: de la războiul informațional la războiul cognitiv

În secolul XXI, natura conflictelor s-a transformat radical. Dacă în trecut domina confruntarea militară directă, fierbinte, astăzi asistăm la o migrare a conflictului către spațiul informațional și cibernetic, unde obiectivul principal nu mai este distrugerea fizică a adversarului, ci alterarea percepțiilor, deciziilor și comportamentului colectiv. În acest context, războiul cognitiv apare ca o extensie sofisticată a războiului informațional, iar cyber war devine infrastructura esențială care îl face posibil, scalabil și persistent.

Războiul cognitiv poate fi definit drept utilizarea coordonată a mijloacelor informaționale, cyber și psihologice pentru a influența procesele cognitive ale indivizilor și societăților. Cyber war nu este doar un domeniu paralel, ci mediul operațional în care războiul cognitiv se desfășoară, oferind acces la date, canale de distribuție, automatizare și anonimat.

Cyber war ca accelerator al războiului cognitiv

Cyber war presupune atacuri și operațiuni desfășurate în spațiul digital, vizând rețele informatice, infrastructuri critice, sisteme de comunicații și ecosisteme informaționale. În ultimul deceniu, acest tip de conflict a evoluat de la sabotaj tehnic la instrument strategic de influență cognitivă.

Prin compromiterea platformelor digitale, a conturilor media sau a bazelor de date, actorii statali și non-statali obțin acces direct la mintea publicului, fără a mai fi nevoie de intermediari tradiționali. Atacurile cibernetice asupra infrastructurii media, scurgerile controlate de informații (leaks), manipularea algoritmilor social media sau compromiterea surselor de încredere sunt tactici care leagă direct cyber war de obiectivele cognitive.

Astfel, cyber war nu urmărește doar indisponibilizarea sistemelor, ci și crearea de nesiguranță psihologică, erodarea încrederii în instituții și polarizare socială.

Mecanisme cyber-cognitive ale conflictului modern

Convergența dintre cyber war și războiul cognitiv se manifestă prin mai multe mecanisme cheie:

1. Exploatarea infrastructurii digitale pentru câștigarea influenței psihologice Rețelele sociale, platformele de știri și aplicațiile de mesagerie sunt terenuri ideale pentru operațiuni cognitive. Prin atacuri cibernetice sau prin control indirect (botnets, ferme de troli), actorii ostili pot amplifica narațiuni favorabile, pot suprima opinii critice și pot induce haos informațional.

2. “Weaponizarea” – instrumentarea ofensivă a datelor personale Cyber war facilitează colectarea ilegală sau semi-legală a datelor despre utilizatori in pofida politicilor GDPR. Aceste date sunt ulterior utilizate pentru micro-targetare cognitivă, livrând mesaje personalizate care exploatează frici, frustrări sau convingeri preexistente. Vezi cazurile Calin Georgescu si alegerile din Republica Moldova 2025

3. Atacuri cibernetice cu impact cognitiv indirect Atacurile asupra infrastructurilor critice (energie, sănătate, transport) nu produc doar efecte tehnice, ci și panică, neîncredere și presiune psihologică asupra populației. Scopul final este adesea doar cognitiv, nu și material.

Cyber War în 2025: studii de caz relevante

1. Atacurile cibernetice asupra infrastructurii publice din Europa

În decembrie 2025, serviciile digitale ale Poștei Franceze (La Poste) și ale băncii sale online au fost ținta unui atac de tip distributed denial of service (DDoS) care a blocat accesul la urmărirea coletelor și la servicii bancare în perioada de vârf a sezonului de Crăciun. Incidentul a afectat milioane de utilizatori, generând frustrare și pierdere de încredere în sisteme esențiale. Autoritățile au considerat atacul parte a unei campanii mai largi de amenințări hibride în contextul tensiunilor geopolitice cu Rusia, combinând cyber war cu presiune politică și informațională.

În același timp, autoritățile române investighează un atac ransomware asupra unor sisteme informatice la Apele Romane, la începutul iernii 2025, care a pus offline aproximativ 1.000 de calculatoare într-una dintre cele mai critice zone ale administrației publice. Deși serviciile de apă nu au fost întrerupte fizic, incidentul a subliniat vulnerabilitatea infrastructurilor critice la atacuri digitale cu potențial de impact cognitiv asupra încrederii în autoritățile statului.

2. Confruntări în spațiul digital între state rivale: India și Pakistan

Conflictul dintre India și Pakistan în 2025 s-a extins dincolo de granițele fizice. Conform rapoartelor oficiale, Pakistan ar fi lansat o serie de atacuri cibernetice coordonate asupra guvernului indian, infrastructurii sale digitale și organelor statului, inclusiv distrugerea de date în instituții critice și preluarea controlului asupra unor camere de supraveghere. Aceste operațiuni au avut scopul de a slăbi moralul populației și de a perturba funcționarea normală a instituțiilor statului.

3. Cyberattack în Statele Unite — cazul St. Paul

În iulie 2025, orașul St. Paul din Minnesota (SUA) a suferit un atac cibernetic de mare amploare care a perturbat rețelele interne, portalurile de plată și accesul la Wi-Fi public, determinând autoritățile locale să declare stare de urgență și să cheme Garda Națională. Incidentul evidențiază cum atacurile digitale asupra sistemelor urbane pot avea efecte emoționale și operaționale semnificative asupra populației, generând panică și pierderea încrederii în capacitatea autorităților de protecție civică.

4. Atacuri asupra industriei globale și compromiteri ale bazelor de date

În 2025, mai multe organizații private din UK și în altă parte au căzut victima unor atacuri majore, cum ar fi ransomware-ul asupra Kido International, unde datele personale a mii de copii și cadre didactice au fost furate și ulterior făcute publice — un astfel de incident având un impact direct asupra încrederii publice în protecția datelor cu caracter personal.

De asemenea, industriile din sectorul aerian și producătorii de automobile au suferit atacuri disruptive, afectând operațiunile la scară largă și atrăgând atenția asupra modului în care cyber war poate induce perturbări economice și sociale profunde, dincolo de simpla compromitere tehnică a datelor.

5. Cyber guerre globale și alianțe neconvenționale

Raportările din 2025 arată că actorii statali folosesc rețele criminale pentru a amplifica atacurile, cum ar fi evidențiat de Europol, unde acțiuni de sabotaj și atacuri cibernetice sunt coordonate, potrivit instituției, într-o manieră care seamănă cu tacticile de război hibrid conducând la erodarea încrederii în instituții și la destabilizarea regiunii UE.

Trecerea de la tacticile războiului cibernetic la influența cognitive a populației

Toate aceste cazuri din 2025 nu sunt incidente izolate, ci ilustrează cum cyber war devine un instrument central al războiului cognitiv: atacurile digitale vizează infrastructuri, date și percepții, iar efectele lor se propagă în mod emoțional și social.

De exemplu:

• perturbarea serviciilor esențiale crează frustrare și incertitudine în populație;

• atacurile asupra datelor personale reduc încrederea în siguranța digitală.

Campaniile de dezinformare asistate de AI, detectate de instituții precum NATO sau UE, demonstrează adaptarea tacticilor cognitive pentru exploatarea vulnerabilităților sociale.

Trenduri în 2026: înțelegerea și contracararea amenințărilor cyber-cognitive

Pe baza experiențelor din 2025 și din rapoartele strategice recente, următoarele tendințe vor domina scena globală:

1. Automatizarea atacurilor cognitive prin AI

Inteligența artificială nu va fi doar un instrument de producere de conținut fals, ci va alimenta operațiuni cyber-cognitive autonome, capabile să adapteze mesaje și să exploateze emoțiile publicului în timp real.

2. Extinderea atacurilor asupra infrastructurilor critice

Atacurile asupra sectorului utilităților, rețelelor urbane și sistemelor de guvernanță vor continua, accentuând dimensionarea socială a cyber war-ului și impactul său cognitiv.

3. Integrarea cyberwar și contramăsurilor cognitive

Statele și organizațiile vor dezvolta cadre de contracarare nu doar tehnice, ci și psihologice, punând accent pe reziliența publicului în fața manipulărilor coordonate.

Trenduri majore pentru 2026 la intersecția cyber war – război cognitiv

1. Automatizarea operațiunilor cyber-cognitive utilizând AI

Până în 2026, inteligența artificială va permite operațiuni cyber-cognitive autonome, capabile să genereze conținut manipulator, să testeze reacții emoționale și să ajusteze mesajele în timp real. Campaniile de influență nu vor mai fi statice, ci adaptive, funcționând ca sisteme cibernetice inteligente.

2. Deepfake-uri și atacuri asupra realității perceptive

Cyber war va susține producerea și distribuirea masivă de deepfake-uri audio-video credibile. Acestea vor fi utilizate nu doar pentru dezinformare punctuală, ci pentru subminarea conceptului de adevăr, generând confuzie cognitivă și scepticism generalizat.

3. Atacuri hibride sincronizate

În 2026, vom observa tot mai frecvent sincronizarea atacurilor cibernetice cu campanii cognitive: de exemplu, un atac asupra unei rețele energetice combinat cu narațiuni online care atribuie vina guvernului sau alianțelor externe. Efectul este multiplicat: tehnic, emoțional și politic.

4. Zona gri a conflictului sub pragul războiului declarat

Cyber war și războiul cognitiv vor continua să se desfășoare sub umbrela unui conflict militar deschis. Această „zonă gri” va deveni standard de agresiune, permițând actorilor ostili să influențeze state întregi fără a declanșa un răspuns militar clasic.

Implicații strategice și vulnerabilități sociale

Convergența dintre cyber war și războiul cognitiv creează o vulnerabilitate structurală pentru democrații. Spațiul digital deschis, libertatea de exprimare și dependența de infrastructuri conectate sunt avantaje democratice transformate în zone de atac.

În lipsa unor cadre legale și doctrinare clare, statele întâmpină dificultăți în a defini răspunsul proporțional adecvat. Un atac cibernetic cu efect cognitiv major poate destabiliza o societate fără a justifica, juridic, o reacție militară clasică.

Concluzie: cyber war ca nucleu al războiului cognitiv viitor

Experiența anului 2025 arată fără echivoc că cyber war nu mai este un peisaj tehnic izolat, ci un pilon strategic al războiului cognitiv. Atacurile asupra infrastructurilor, compromiterea datelor și exploatarea psihologică prin mijloace digitale nu doar perturbă sistemele, ci influențează percepțiile și deciziile publice. În 2026, va fi esențial ca strategiile de securitate să fie integrate, combinând apărarea cibernetică cu educația mediatică și reziliența cognitivă a societății

În perspectiva anului 2026, este clar că cyber war nu mai poate fi analizat separat de războiul cognitiv. Spațiul cibernetic devine nu doar un domeniu de luptă tehnologică, ci mediul principal în care se poartă bătălia pentru percepție, încredere și adevăr.

Apărarea eficientă nu va consta exclusiv în firewall-uri și sisteme de detecție (IPS/IDS), ci și în reziliență cognitivă, educație media, transparență instituțională și capacitatea societăților de a gestiona presiunea informațională. Într-o lume hiperconectată, securitatea cibernetică devine inseparabilă de securitatea mentală a societăților.

↑ Înapoi la cuprins

ANDREI ENGHIȘ

Consultant al Comisiei Europene,  doctorand Universitatea Babeș-Boylai Cluj-Napoca

UE în căutarea rolului de actor geopolitic semnificativ

De-a lungul deceniilor, Uniunea Europeana a căutat să-și determine rolul de actor geopolitic semnificativ pe scena internațională. Evoluțiile geopolitice din timpul Războiului Rece au fost determinate de dinamica binomului SUA-URSS, Comunitatea Europeană (predecesoarea Uniunii Europene) având un rol minor, dezvoltându-se în intern, în special pe partea economică, în spatele garanțiilor de securitate oferite de Washington. Odată cu sfârșitul Războiului Rece și dizolvarea Uniunii Sovietice s-au creat premisele afirmării Uniunii Europene, recent înființate prin Tratatul de la Maastricht, ca actor geopolitic important. Astăzi, la aproape treizeci și cinci de ani de la semnarea actului fondator al Uniunii Europene, ne putem pune în mod legitim întrebarea daca afirmația fostului ministru de externe belgian, Marc Eyskens, conform căreia “Uniunea Europeana este un gigant economic, un pitic politic si un embrion din punct de vedere militar” mai are vreun fundament real sau e de domeniul trecutului. Uniunea Europeana se află astăzi într-un moment definitoriu pentru existenta sa – acela de a demonstra că maturizarea politică s-a definitivat și alături de alți actori globali, precum Statele Unite sau China, Uniunea Europeana își are locul său la masa decidenților globali sau să continue sa joace un rol de actor internațional mediu, datorita ambițiilor naționale care nu sunt mereu convergente.

După doi ani turbulenți din punct de vedere al evoluțiilor politice, în care Uniunea Europeana a trecut de la un rol reactiv – alegerile europarlamentare din 2024, instalarea unei noi Comisii Europene la sfârșitul lui 2024, alegerile prezidențiale americane de la sfârșitul lui 2024 și perspectiva cooperării cu o nouă administrație de la Washington – la unul activ, datorat în mare parte unui stil mai imprevizibil al noului președinte american, dar și evoluțiilor conflictului din imediata sa vecinătate, Uniunea Europeană se află la început de 2026 în fața unei dileme existențiale: suntem capabili să jucam cu adevărat un rol major de actor geopolitic sau ne place să ne ascundem în spatele reglementarilor legale și a unei birocrații excesive, lăsând ca deciziile cu adevărat importante pentru noi să fie luate de alții și noi doar să ne adaptam noii situații create? Pentru a răspunde acestei întrebări propun să luam în considerare câteva aspecte ale anului 2026 a căror evoluție poate să ofere indicii privind viitorul rol al Uniunii Europene ca actor geopolitic.

La 1 ianuarie 2026 zona Euro va avea un nou membru: Bulgaria. Cel mai sărac membru al Uniunii Europene va deveni al 21-lea stat membru al zonei Euro. În principiu un mare câștig pentru Uniunea Europeană, în practica însă sunt unele semne de întrebare: va reuși sistemul politic din Bulgaria să își găsească stabilitatea necesară pentru a crea un mediu economic și social stabil sau corupția și instabilitatea politică din ultimii ani vor pune sub semnul întrebării viabilitatea primirii unui noi membru în zona Euro, un membru confruntat cu serioase probleme interne? Ce fel de imagine va fi exportată în afara? Aceea a unui actor politic semnificativ sau a unei entități care își dorește să proiecteze o imagine de stabilitate, în pofida problemelor interne?

Tot în luna ianuarie, Uniunea Europeana trebuie să demonstreze că este capabilă să își respecte statutul de partener comercial de anvergură și să definitiveze semnarea acordului comercial cu Mercosur. Tendințele de protecționism afișate de unele state membre, plus presiunea anumitor grupuri economice și sociale tind să pună sub semnul întrebării acordul negociat la nivel tehnic de Comisia Europeană și statele Mercosur. Există de asemenea riscul ca odată cu dezbaterea în plenul Parlamentului European a prevederilor acestui acord comercial, diferitele interese politice să blocheze semnarea acordului printr-un vot negativ. Un eșec privind semnarea acordului UE-Mercosur nu ar face nimic altceva decât să pună sub semnul întrebării credibilitatea Uniunii Europene ca și actor comercial important.

Și pentru ca tabloul privind provocările cu care Uniunea Europeana se va confrunta din primele zile ale noului an să fie complet, trebuie menționată președinția Consiliului de Miniștri a Uniunii Europene, sau altfel spus a Uniunii Europene în 2026. Înainte însă de a acorda un spațiu acestui subiect, trebuie remarcat faptul că în declarația comună a celor trei instituții europene, Comisia, Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene, adoptată în marja ultimului summit european din decembrie 2025, prioritățile pentru 2026 sunt identificate ca fiind următoarele: dezvoltarea în continuare a componentei de securitate și apărare a Uniunii și a investițiilor militare, creșterea competitivității europene, simplificarea procedurilor legislative, dar și asigurarea bunăstării și prosperității societății europene prin promovarea modelului social european, precum și promovarea valorilor europene și respingerea influentelor străine, în special combaterea dezinformării și a fake-news, dar și a interferentelor străine în alegerile europene.

Revenind la președinția Uniunii Europene în 2026, doua țări cu o influență relativ redusă în procesul decizional european, Cipru și Irlanda, vor asigura, în următoarele douăsprezece luni, președinția Uniunii Europene și, în consecință, vor căuta să se asigure că prioritățile menționate în declarația comună amintită mai sus sunt atinse. În special pe partea dezvoltării componentei de securitate și apărare, există un mare semn de întrebare: atât Cipru, cât și Irlanda, beneficiază de așa numita clauză de “abținere constructivă” în cadrul deciziilor privind securitatea și apărarea europeana, ceea ce înseamnă în practică acceptarea deciziilor luate în cadrul Uniunii, dar nu și obligativitatea aplicării acestora. Într-un moment definitoriu pentru consolidarea apărării europene, în contextul amenințărilor crescute reprezentate de Rusia, dar și a relațiilor tensionate cu administrația de la Washington, o capacitate limitată de a ghida procesul decizional european în acest domeniu nu poate fi considerată un avantaj. În plus, în a doua jumătate a lui 2026, odată cu preluarea președinției Uniunii de către Irlanda, vom avea un stat a cărui neutralitate e bine-cunoscută la nivel internațional, responsabil de a influența în mod decisiv deciziile Uniunii Europene în domeniul securității și apărării. Ambele state au printre prioritățile lor dezvoltarea capacității Uniunii de a acționa autonom în mai multe domenii: securitate și apărare, competitivitate, digital, energetic, etc., însă în privința securității și a apărării, având în vedere limitările expuse mai sus, există posibilitatea ca la final de 2026, rezultatele tangibile ale acestei autonomii să nu fie cele așteptate la început de an.

Câteva cuvinte despre alegerile europene din 2026. Deși nu se anunță un an bogat în alegeri, sunt câteva al căror rezultat poate influența agenda europeană. Alegerile parlamentare din Ungaria din aprilie vor fi un test pentru actualul guvern al premierului Orban. La putere din 2010, guvernul Orban a fost în ultimii ani de multe ori în conflict cu instituțiile europene, în special Comisia Europeană, datorită derapajelor semnificative privind independența justiției sau a politicilor anti-imigraționiste promovate de către guvernul de la Budapesta. În plus, Viktor Orban e cunoscut ca un susținător și apropiat al președintelui Trump, iar o noua victorie în alegerile din primăvara lui 2026 nu vor face nimic altceva decât să-i întărească acestuia baza de susținere în cadrul Uniunii Europene. Alături de guvernele eurosceptice din Slovacia si Cehia, reconfirmarea guvernului de la Budapesta ar reprezenta refacerea parțială a Grupului Visegrad, absența de marcă fiind Polonia. Acest grup informal format din Cehia, Slovacia și Ungaria și-a făcut auzită vocea în cadrul ultimului summit european din decembrie 2025, când cele trei state nu s-au opus formal prin veto, însă au decis să fie exceptate de la contribuția financiară de 90 de miliarde de euro acordata Ucrainei pentru următorii doi ani. Alte alegeri ale căror rezultate vor fi urmărite cu interes sunt cele din 5 landuri germane: Baden-Würtemberg, Berlin, Mecklenburg-Vorpommern, Rhineland-Pfalz si Sachsen-Anhalt. Trendul ascendent al AFD, partid de extremă-dreapta, susținut de către Administrația Trump, poate fi confirmat, iar poziția acestuia în viitoarele alegeri federale din 2029 poate fi una de top sau nu. Administrația Trump nu va fi deloc dezamăgită dacă noile guverne de la Budapesta, Bratislava, Praga sau cele regionale din Germania vor fi din ce în ce mai critice la adresa inițiativelor politice lansate de la Bruxelles. Din acest punct de vedere, Uniunea Europeană are declarat clar ca și obiectiv în 2026 combaterea influențelor străine exercitate prin interferențe directe la nivel politic sau prin campanii de dezinformare promovate pe social media.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat conflictul din Ucraina, în care Uniunea Europeană caută sa joace un rol din ce în ce mai vizibil, o data cu dezangajarea treptată a Statelor Unite. Nu trebuie însă neglijat faptul că un acord de pace în Ucraina este posibil doar cu implicarea clară a Administrației Trump, ceea ce indică însă rolul relativ limitat, cel puțin în prima fază, a Uniunii Europene în cadrul soluționării acestui conflict, care are loc în imediata vecinătate a Uniunii, însă a cărui soluționare depinde în mod definitoriu de implicarea Statelor Unite. În acest context, afirmația liderilor europeni conform căreia niciun acord pentru Ucraina nu trebuie negociat fără prezenta Ucrainei și a liderilor europeni e parțial corectă. De ce doar parțial? Deoarece există întrebarea de ce nu au fost în stare Uniunea Europeană și liderii europeni să vină cu un plan de pace pentru Ucraina și au așteptat ca acest plan să fie propus de Washington. Că nu a fost un plan perfect și că a necesitat cosmetizarea lui odată cu intervenția europeana e perfect adevărat, însă întrebarea rămâne.

În consecință, estimez că 2026 va fi anul la finalul căruia vom putea avea o imagine clară asupra tipologiei actorului geopolitic european: un gigant economic, pitic politic și embrion militar sau un gigant economic, un actor politic matur și un partener de încredere din punct de vedere al securității și apărării.

↑ Înapoi la cuprins

RALUCA PRUNĂ

Șef Unitate, Comisia Europeană

“History is a pendulum that alternates between the triumph of illusion and the disillusion of reality”

Arthur M Schlesinger Jr

În ultimele două decenii, reforma justiției în România a fost aproape constant instrumentalizată politic, rareori tratată ca o valoare fundamentală a statului de drept sau ca un serviciu public esențial. A lipsit, în mod sistematic, voința politică reală de a aborda problemele structurale ale sistemului judiciar (volumul excesiv de dosare, durata procedurilor, subfinanțarea și lipsa resurselor umane, desființarea unor instanțe și parchete aferente).

Modificările majore ale legilor de organizare a justiției nu au fost rezultatul unei viziuni interne coerente, ci au apărut sub presiuni externe sau conjuncturale:

• în 2004, sub presiunea aderării la UE;

• în 2017, sub presiunea politică de subordonare a justiției unor interese de putere;

• în 2022, sub o presiune dublă: ridicarea MCV și aderarea la Schengen (de altfel în mod eronat legată de reforma justiției), combinate cu interese politice de garantare a unei imunități extinse.

Legile justiției adoptate în 2022 reprezintă punctul de întâlnire dintre interese politice de moment și partea percepută ca restaurativă din sistemul judiciar. Impunitatea penală a fost aproape garantată prin centralizarea unei puteri excesive in mâinile unui grup mic de decidenți din Consiliul Superior al Magistraturii, secția de judecători (CSM), reinterpretarea căilor de atac excepționale care conduc la încetări ale procesului și decizii definitive casate, reinterpretarea instituției prescripției între altele prin forțarea standardelor CEDO privind principiul continuității completului de judecată – toate la schimb cu non-combatul pentru eventuala corupție din sistemul judiciar. Aceste interese concurente s-au întâlnit și modulat reciproc în detrimentul unei justiții imparțiale și a egalității reale în fața legii. Încrederea publică în justiție a ajuns la un minim istoric în 2025. Documentarul Recorder publicat în 10 decembrie 2025 a fost numai scânteia unei nemulțumiri ample cu privire la starea justiției ca serviciu public. Dar legile justiției adoptate in 2022, care au făcut posibil această stare de fapt, nu au fost concepute pentru a reconstrui încrederea publică, ci exclusiv pentru a stabiliza un anumit echilibru de putere între vârful politic și cel judiciar.

Nu voi relua aici ceea ce a fost deja spus de câteva săptămâni despre condițiile necesare pentru depășirea crizei majore de încredere în sistemul judiciar. Ceea ce cred că (nu) va aduce anul 2026 este următorul lucru:

Nu va aduce corectări substanțiale ale problemelor majore din legile justiție, nici ale organizării justiției ca serviciu public. Coaliția de guvernare nu este capabilă să ajungă la un consens în anul care vine. Chiar dacă vor exista modificări punctuale, acestea vor fi tardive, marginale și de fațadă.

Va adăuga la inflația de rapoarte, grupuri de lucru și consultări deja existente și ignorate. Astfel se amâna decizia politică necesară și se va consolida percepția publică de blocaj și simulare a reformei, chiar de faliment al statului.

Justiția va fi și mai intens instrumentalizată politic, devenind probabil un factor de ruptură într-o coaliție deja disfuncțională, cu potențial de a alimenta inclusiv o procedură de suspendare a președintelui. Referendumul anunțat de președinte, presupunând că va fi organizat o dată ce se va clarifica procedura legală, va fi cel mai probabil un eșec în ce privește rezultatul și impactul.

Continuarea instrumentalizării justiției ca singura profesie cu pensii speciale, cu ignorarea reformei pensiilor speciale mult mai numeroase din alte profesii (armată, servicii, poliție). Reforma companiilor de stat, reforma administrativă și profesionalizarea în serviciul public în general vor fi în continuare amânate din cauza aceleași lipse de voință politică, deși în cifre absolute grevează cu mult mai mult un buget de stat precar. Decizia CCR privind pensiile magistraților este crucială pentru tonul dezbaterii privind justiția.

Decizia CCR privind pensiile magistraților este crucială pentru tonul dezbaterii privind justiția. Chiar dacă legea va fi declarata constituțională, nu e exclus un val de procese privind discriminarea pe cuantumul intre categoriile care au pensie specială.

Status quo instituțional pentru CSM și Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ). Nici revocarea actualului CSM, nici revocarea președintelui ÎCCJ nu vor avea loc, întrucât condițiile legale nu vor fi întrunite. Actori politici care pretind că își doresc reformă vor chema inutil și cu pierderea timpului la demisii de onoare din CSM sau ICCJ, fără să fi livrat din sânul politicului vreo demisie de onoare sau vreo demitere pentru artizanii politici ai legilor din 2022.

Schimbarea procurorului-șef al DNA, al cărui mandat expiră oricum în martie 2026 și care și fără scandalul cel mai recent avea șanse minime pentru un al doilea mandat. Mandatele procurorului general și ale procurorului-șef DIICOT ar putea fi reînnoite.

Lupta împotriva justiției și rolul SRI, așa cum au fost relansate prin declarația președintelui, vor polariza și mai mult societatea în 2026.

În 2026 reforma justiției va rămâne un proces intens politizat și fragmentat, în dauna unei încrederi publice în toate puterile statului, aflate la cote de avarie. În acest timp, plecările din magistratură prin pensionare vor continua, cu impact imediat pe calitatea actului de justiție.

↑ Înapoi la cuprins

MANUELA PETRESCU

Lector, Universitatea Babeș-Bolyai

Impactul AI asupra educației și asupra noastră ca indivizi

Trăim într-o perioadă în care imaginile, sunetele și materialele video generate cu ajutorul inteligenței artificiale devin din ce în ce mai realiste și mai greu de detectat. Diferența dintre conținutul autentic și cel artificial se estompează rapid, iar tehnologiile de tip AI sunt deja capabile să creeze materiale care pot induce în eroare chiar și un ochi avizat. Pe măsură ce aceste instrumente evoluează, ele vor influența tot mai mult domenii precum marketingul, publicitatea și crearea de conținut, unde granița dintre informare și manipulare este deja fragilă.

În acest context, pentru publicul larg devine din ce în ce mai dificil să țină pasul cu manipulările, cu știrile false și cu mesajele construite special pentru a influența emoții, opinii sau comportamente. Dacă astăzi ne este greu să distingem adevărul de ficțiune, mâine acest lucru va deveni și mai complicat, într-o lume în care inteligența artificială poate produce volume uriașe de conținut convingător, personalizat și distribuit rapid.

De aceea, gândirea critică, capacitatea de argumentare și abilitatea de a căuta și verifica sursele de informare nu mai sunt simple competențe academice, ci abilități esențiale pentru viața de zi cu zi. Școala ar trebui să joace un rol central în dezvoltarea acestor competențe, să încurajeze întrebările, analiza, dezbaterea și evaluarea informației, nu doar memorarea ei. Educația ar trebui să pregătească elevii pentru o societate complexă, în care informația este abundentă, dar adevărul este tot mai greu de identificat.

Din păcate, în România, sistemul educațional rămâne în mare parte ancorat într-un model tradițional, axat pe memorarea și reproducerea informației. Elevii sunt evaluați adesea după cât de fidel pot reda un conținut, nu după cât de bine îl înțeleg sau îl pot analiza critic. Această abordare nu doar că descurajează gândirea independentă, dar îi face pe tineri vulnerabili într-un context în care informația poate fi ușor manipulată.

În același timp, inteligența artificială are deja un impact semnificativ asupra procesului de învățare și va continua să îl amplifice. Tot mai mulți copii încep să își facă temele cu ajutorul AI încă din gimnaziu, uneori fără a înțelege pe deplin soluțiile sau raționamentele din spatele lor. Folosită necritic, această practică poate afecta dezvoltarea gândirii logice, capacitatea de a rezolva probleme și autonomia intelectuală. Creierul, asemenea unui mușchi, are nevoie de exercițiu, iar delegarea constantă a efortului cognitiv către AI poate avea consecințe pe termen lung, după cum reiese din studiile efectuate: https://eastangliabylines.co.uk/technology/research-shows-that-chatgpt-is-changing-your-brain/

Acest lucru nu înseamnă că inteligența artificială ar trebui respinsă sau ignorată. Dimpotrivă, AI poate deveni un instrument extrem de valoros în educație, dacă este integrat responsabil. Însă acest lucru presupune o schimbare de paradigmă: de la „ce răspuns ai obținut?” la „cum ai ajuns la acel răspuns?”. De la acumulare mecanică de informație la înțelegere, analiză și gândire critică.

În final, provocarea majoră a următorilor ani nu va fi lipsa tehnologiei, ci capacitatea noastră de a o folosi în mod conștient și responsabil. Iar această capacitate se construiește, în primul rând, prin educație. O educație care să pună accent pe gândirea critică, argumentație și discernământ este nu doar necesară, ci vitală într-o lume dominată de inteligența artificială.

↑ Înapoi la cuprins

ADRIAN CODIRLAȘU

Președinte CFA România

Economia României va ieși greu și lent din stagflație

România a intrat in anul 2025 cu deficitele gemene (deficitul bugetar și deficitul de cont curent) nesustenabile, cauzate de o politică fiscală plină de excese (și pe alocuri iresponsabilă). Și în anul 2025 a ales corectarea acestor dezechilibre prin taxare și inflație. Iar pentru a-și reduce cumva costul de finanțare s-a utilizat (și se utilizează) represiunea financiară.

În ceea ce privește taxarea, acum un an, la final de 2024, în articolul de proiecții „Pregătiți-vă de impact. A venit nota de plată”, menționam:

“Principalele locuri unde a fost/poate fi crescută taxarea sunt:

Reducerea sau eliminarea facilităților fiscale, realizată în mare parte deja prin Ordonanța trenuleț. Această măsură ar putea aduce creșterea veniturilor bugetare cu 1% – 1.5% din PIB. Această măsura este de asemenea echitabilă – la aceleași venituri ar trebui plătite aceleași taxe, orice scutire de taxe este de fapt plătită de cei care nu beneficiază de asemenea scutiri..

TVA. Taxarea efectivă prin TVA se situează la o valoare în jur de 12-13%, unul dintre cele mai reduse niveluri din Uniunea Europeana. O majorare de 2 puncte procentuale nu ar fi neobișnuită, în paralel cu o revizuire (în sensul creșterii către cota standard) a cotelor preferențiale.

Capitalul. Romania are una dintre cele mai mici impozite pe capital din Uniunea Europeană. Prin urmare este probabilă o realiniere a impozitării capitalului mai aproape de impozitarea muncii (care este deja extrem de ridicată). Probabil regimul microîntreprinderilor va fi redus (o reforma asumată de România prin PNRR). Deja, prin Ordonanța trenuleț, a fost majorat impozitul pe dividende de la 8% la 10%. Însă majorări suplimentare ar putea urma.

Impozitul pe cifra de afaceri (impozit minim de 1% pe cifra de afaceri pentru companiile cu o cifră de afaceri anuală mai mare de 50 milioane euro) probabil va continua, așa cum este cazul și al impozitării suplimentare a băncilor (2% din veniturile din dobânzi) și a producătorilor de petrol și gaze (0.5% din cifra de afaceri).

Majorarea taxării proprietăților, acesta fiind factorul de producție cel mai puțin impozitat în Romania. Un prim pas a fost făcut prin re-introducerea taxării pentru construcțiile speciale.”

Nu numai că toate aceste majorări de taxe s-au întâmplat, dar aceste anticipații de majorări de taxe chiar au fost depășite. Practic alegerea autorităților a fost de rezolvare a dezechilibrelor, cauzate de politicile macroeconomice defectuoase din anii anteriori, în cea mai mare parte prin majorări de taxe și inflație. Nu au fost realizate reformele necesare în administrația publică locală și centrală, iar fereastra de oportunitate pentru aceste reforme s-a închis. Prin urmare, în continuare se va utiliza taxarea pentru reducerea acestor dezechilibre.

Mai mult, deficitul bugetar este generator de inflație. Deficitul bugetar trebuie finanțat, și este finanțat prin emisiuni de obligațiuni. Aceste emisiuni de obligațiuni sunt practic bani tipăriți (de către guvern, nu de banca centrală), bani care caută să cumpere bunuri si servicii și generează atât inflație cât și deficit comercial. Astfel, atât majorarea taxării cât și deficitul bugetar ridicat au generat inflație, de 10% în 2025.

Iar toată această corecție a deficitelor este plătită de consumator, prin reducerea puterii de cumpărare. Deja, dacă ne luăm în considerare atât taxele directe cât și cele indirecte, un angajat muncește 7-8 luni doar pentru stat… Iar consecințele se văd în faptul că Romania are una dintre cele mai reduse participări pe piața forței de muncă din Uniunea Europeană, iar în jur de 30% din forța de muncă este angajată pe salariul minim pe economie – o pondere foarte mare, care arată de fapt o evaziune fiscală ridicată.

Consecința scăderii puterii de cumpărare a fost scăderea puternică a consumului în special în a doua parte a anului 2025.

În proiecțiile de anul trecut menționam: “Consumul privat, care a fost sursa creșterii economice modeste din 2024, va decelera in 2025 comparativ cu anul 2024. Anul 2024 a fost un an excepțional în ceea ce privește consumul privat, în contextul creșterii puternice a salariilor. În 2025 pe lângă efectul de bază care va reduce rata de creștere a consumului privat, un risc adițional asupra încetinirii consumului va proveni și din evoluțiile fiscale. O continuare a majorării fiscalității va adăuga un șoc negativ suplimentar consumului. Fie prin majorarea prețurilor (în cazul majorării TVA), fie prin reducerea venitului disponibil (în cazul majorării taxelor pe venit).”

Astfel, în luna august 2025, după majorarea TVA, consumul a scăzut cu 4% față de aceeași perioadă a anului anterior. În septembrie scăderea a fost de 2%, iar apoi în octombrie, scăderea s-a accelerat la 4.6% față de aceeași perioadă a anului anterior. Practic, la o inflație de 10% și o majorare a salariului net cu 4% rezultă o reducere a puterii de cumpărare de aproape 6%, reducere care s-a reflectat în comportamentul de consum. Iar, în 2026 puterea de cumpărare va continua să se reducă, însă, probabil, mai puțin decât în 2025.

Vom avea două deficite care vor rămâne nesustenabile cel puțin încă 2-3 ani – cel bugetar și cel de cont curent (aflat în strânsă legătură cu deficitul bugetar). Iar deficitul bugetar extrem de ridicat (în strânsă legătură cu politica fiscala pro-ciclică) combinat cu o economie aflată în stagflație, stagnare sau chiar recesiune combinată cu inflație ridicată (rezultată din comportamentul fiscal) au un efect negativ asupra eficacității politicii monetare. Prin urmare vom avea o perioadă lungă de inflație ridicată și de rate real negative de dobândă. În 2026, deși trendul dezinflaționist se va relua, acesta va fi lent, iar rata inflației, deși se va reduce fată de nivelul actual, va rămâne totuși ridicată – probabil în intervalul 6% – 7% la finalul anului 2026. Iar principalul risc asupra inflației va rămâne politica fiscală.

Și de asemenea, ce se întâmplă într-o situație de politică fiscală prociclică – vor continua majorările de taxe în condițiile actuale de stagnare economică sau chiar recesiune (când în mod normal ar trebui să le scădem. Iar represiunea financiară va continua – statul va încerca în continuare să extragă cat mai mult din sistemul financiar și să forțeze jucătorii de pe piață să îi cumpere datoria publică. Un deficit intre 6% și 7%, anticipat pentru anul 2026, este tot în teritoriul nesustenabil, prin urmare noi măsuri de reducere a acestuia (cel mai probabil prin majorări de taxe) pot fi aplicate. Rămâne si in 2026 riscul de majorare suplimentară a TVA, în special în a doua parte a lui 2026 – fie cotele reduse către cea standard (caz în care inflația suplimentară creată va fi mai redusă) sau chiar cota generala (caz în care s-ar da din nou un semnal puternic de creștere a prețurilor, iar inflația generată va fi mai ridicată).

Astfel, în continuare, consumatorii vor plăti costul ajustării dezechilibrelor macroeconomice prin taxe mai ridicate și inflație. Experiența internațională sugerează însă că odată ce guvernele găsesc gustul inflației ca soluție, le este greu să renunțe. Iar corecția, poate veni printr-o criză. Un exemplu este criza datoriilor țărilor periferice ale zonei euro. Acele țări foloseau inflația și deprecierea monedelor naționale pentru a susține deficite bugetare ridicate. Când nu au mai putut folosi aceste metode, prin aderarea la zona euro, corecția, s-a făcut printr-o criză a datorilor publice, și haircut-urile aferente aplicate deținătorilor de obligațiuni suverane…

Cum consumul este și va rămâne afectat de reducerea puterii de cumpărare, și în același timp este principalul contributor la evoluția PIB, și ieșirea din această situație de stagflație va fi lentă. Astfel, in 2025, probabil PIB-ul se va majora cu în jur de 0.5%, și nu este exclus un episod (cel puțin) de recesiune tehnică (în trimestrele 3 si 4 ale anului 2025). În 2026 creșterea economică va fi probabil ușor mai mare decât cea din 2025, dar va rămâne mult sub potențial, și se va situa între 0.5% și 1%.

Ce ar putea duce la o creștere economică mai ridicată – atragerea de fonduri europene. In anul 2026, România ar putea înregistra recordul de atragere de fonduri europene. Sunt disponibile de a fi luate in 2025 peste 25 de miliarde de euro în diversele programe ale Uniunii Europene. Însă track-record-ul este în defavoarea noastră… Cei mai mulți bani europeni atrași de Romania într-un an au fost în jur de 11 miliarde de euro in 2023.

Cursul de schimb EUR/RON, începând cu declanșarea crizei energetice, a fost utilizat ca și ancoră anti-inflaționistă. Cu privire la evoluția pentru anul 2025, menționam în proiecția pentru 2025: “Însă procesul de depreciere lentă a leului, în ritm cu evoluția diferențialului de inflație între Romania și Zona Euro ar putea fi reluat. Astfel, începând cu 2025, leul s-ar putea deprecia fată de euro cu aproximativ 10 bani pe an. O depreciere superioară a leului ar putea avea loc în cazul unui downgrade de rating suveran.”

Odată cu aversiunea puternică la risc cauzată de rezultatele din primul tur de alegeri prezidențiale, cel puțin parțial, în anul 2025, s-a revenit la un proces de depreciere lentă a leului, pe fondul unei volatilități foarte reduse. Astfel, în 2026, leul s-ar putea deprecia cu încă 10 bani, ajungând la o valoare de aproximativ 5.20 lei pentru un euro. Însă, la fel ca în 2025, deși în mai mică măsură, leul va continua să se aprecieze în termeni reali. Adică diferențialul de inflație între Romania si zona euro (probabil 4-5 puncte procentuale) va fi mai mare decât deprecierea nominală a leului (în jur de 2%).

În concluzie, în 2026, deși creșterea economică se va relua, aceasta va fi modestă și mult sub potențial. În același timp, deși procesul dezinflaționist va fi reluat, rata inflației va rămâne la un nivel ridicat, iar inflația va continua să fie folosita de către guvern ca, probabil, principala măsură de reducere a dezechilibrelor macroeconomice.

Iar politica fiscală (și implicit deficitul bugetar care va rămâne în teritoriu nesustenabil) va rămâne cel mai mare factor de risc pentru anul 2026 – atât pentru stabilitatea financiară cât și pentru evoluția ratei inflației și ratelor de dobândă.

↑ Înapoi la cuprins

ROMEO STAVĂR-VERGEA

Consul Onorific al Franței la Constanța, Expert în Transport Maritim Internațional

Comerțul mondial în 2026: nu cererea va decide jocul, ci rutele și politica

Dacă ar fi să rezum 2026 într-o singură idee, aceasta ar fi următoarea: nu intrăm într-un nou ciclu de expansiune a comerțului, ci într-un an în care riscul, rutele și politica comercială vor cântări mai mult decât cererea în sine. Pentru shipping, asta înseamnă o piață aparent „normală”, dar structural fragilă.

1) Cadru macro: bunurile încetinesc, serviciile rămân relativ reziliente

Pentru 2026, consensul instituțional indică un mediu de creștere modestă a comerțului cu bunuri, pe fondul incertitudinii de politică comercială, al fragmentării geopolitice și al costurilor încă ridicate pe anumite lanțuri de aprovizionare. WTO arată că perspectiva pentru 2026 s-a deteriorat semnificativ față de estimările anterioare, în timp ce comerțul cu servicii comerciale rămâne, în general, mai robust.

Implicația operațională pentru logistică în 2026 este o funcționare mai puțin liniară a lanțurilor de aprovizionare: episoade de front-loading (adică accelerarea importurilor înainte de schimbări de regim tarifar) urmate de de-stocare și pauze în comenzi. Această dinamică poate genera volatilitate pe trimestre, în special în containere.

2) Maritimul în 2026: revenire fără entuziasm

2.1 Comerțul maritim: revenire graduală după slăbiciunea din 2025

UNCTAD proiectează după o încetinire a comerțului maritim în 2025, o creștere medie anuală moderată în perioada 2026–2030. Mesajul central pentru 2026 este unul de revenire, dar fără premisele unei efervescențe: cererea se redresează, însă riscul geopolitic și costurile de conformare (datorita decarbonizării) rămân ridicate.

Este esențială distincția dintre volumele fizice (tone/TEU) și activitatea de transport (tonne-miles / ship-days). Rerutările datorită ocolirii zonelor de risc pot crește activitatea navelor și paradoxal susțin tarifele, chiar dacă volumul efectiv de marfă crește modest.

2.2 Container shipping: „capacitatea efectivă” poate conta mai mult decât cererea

În containere, 2026 este dominat de balanța cerere–ofertă și de normalizarea rutelor. Dacă traficul revine pe rute mai scurte (de exemplu, prin utilizarea mai frecventă a Suez), aceeași flotă poate face mai multe rotații/an, ceea ce crește „capacitatea efectivă” și pune presiune reducționistă pe tarife.

La final de 2025 apar semnale prudente de re-intrare pe coridorul Marea Roșie–Bab el-Mandeb–Suez: MAERSK a raportat o traversare reușită și reluarea traversărilor iar CMA CGM a anunțat intenția de a utiliza Suez pentru un serviciu din ianuarie 2026; HAPAG-LLOYD anticipează o revenire graduală în 60–90 zile, condiționată de stabilizarea logisticii și de securitate.

2.3 Dry bulk și tankers: îmbunătățire posibilă, dar volatilitate geopolitică ridicată

Segmentul dry bulk are șanse de îmbunătățire în 2026 față de 2025, însă rămâne puternic sensibil la politicile energetice, fluxurile de cereale și dinamica importurilor asiatice. Pentru tancuri, sancțiunile, rerutările și riscurile de asigurare pot induce episoade de volatilitate semnificativă independent de cererea globală agregată.

3) Fluxuri terestre în 2026: stabilizare în Europa, cu costuri stagnante

Transportul rutier european tinde spre stabilizare, însă costurile structurale (combustibil, deficit de șoferi, conformare, restricții urbane) rămân rigide. În feroviar, creșterile sunt coridor-dependente și sensibile la geopolitică și la capacitatea de frontieră. În practică, terestrul poate prelua o parte din ajustări, dar nu poate compensa integral șocuri majore pe maritim.

4) Reglementare: carbonul are pondere mai mare în costul maritim european în 2026

UE ETS acoperă transportul maritim din 2024, cu creștere treptată a obligațiilor. Un punct important pentru 2026 este că EU ETS acoperă CO2, iar metanul (CH4) și protoxidul de azot (N2O) intră în ETS pentru shipping începând cu 2026, consolidând presiunea pentru optimizare a rutelor și de ajustare contractuală (clauze ETS). Practic costurile ETS vor funcționa ca un „plafon minim de cost” într-un an cu presiune în jos pe costul de transport.

5) Variabila decisivă nouă: politica tarifară Trump și „stop-start trade” în 2026

Politica tarifară a administrației Trump poate modifica semnificativ traiectoria 2026, deoarece 2026 devine primul an în care șocul tarifar și incertitudinea aferentă se văd pe întreg ciclul de comenzi, re-stocare și investiții. Tarifele pot genera atât reducerea volumelor (în special pe bunuri sensibile la preț), cât și schimbarea fluxurilor către alte baze de producție (trade diversion).

Un risc suplimentar în 2026 este cel juridic: există așteptări privind o decizie a Curții Supreme asupra bazei legale a regimului tarifar, ceea ce poate crea un nou val de incertitudine (renegocieri, ajustări, pauze și reaplicări). În termeni operaționali, acest lucru se traduce în volatilitate pe trimestre și în schimbări rapide ale mixtului de rute și porturi.

6) Factori disruptivi geopolitici cu impact maritim major

6.1 Venezuela: escaladare SUA (inclusiv scenariu de intervenție) și volatilitate pe energie

O escaladare a acțiunilor SUA asupra fluxurilor petroliere venezuelene (interdicții, sechestrări, extinderea sancțiunilor) ar putea declanșa un șoc pe piața tancurilor petroliere și pe costul combustibilului, cu efecte în lanț asupra inflației transportului și a cererii de transport maritim.

6.2 Marea Roșie–Suez: aceeași variabilă poate produce două rezultate opuse

Dacă turbulențele se intensifică, rerutarea pe la Capul Bunei Speranțe crește timpii de tranzit și reduce capacitatea efectivă (tarifele și primele de risc vor urca). Dacă tensiunile se reduc și traficul revine pe Suez, capacitatea efectivă crește și tarifele tind să scadă. Egiptul a raportat o creștere a veniturilor Suez în iulie–octombrie 2025 pe fondul calmării tensiunilor, un semnal că redresarea este posibilă atunci când riscul scade.

6.3 Taiwan / Marea Chinei: tail-risk sistemic pentru maritim

Strâmtoarea Taiwan este un punct de congestie critic. Analize CSIS estimează că peste o cincime din comerțul maritim global tranzitează strâmtoarea; o escaladare poate ridica primele de asigurare și poate genera rerutări, întârzieri și front-loading pe bunuri cu valoare mare. Literatura academică recentă cuantifică valoarea anuală a comerțului expus la factori disruptivi în puncte de congestie, cu o pondere importantă atribuită riscului geopolitic la Strâmtoarea Taiwan și Suez.

7) Prognoza 2026: trei scenarii care integrează securitatea rutelor și tarifele SUA

Scenariul de bază: creștere modestă a comerțului cu bunuri (WTO), revenire graduală a comerțului maritim (UNCTAD), containere cu predilecție descendentă pe tarife dacă rutele se normalizează; volatilitate trimestrială indusă de incertitudinea tarifară.

Scenariul pozitiv: detensionare Marea Roșie și clarificarea/temperarea regimului tarifar SUA (sau acorduri de cadru) vor duce la reîntoarcere graduală pe Suez, predictibilitate mai bună, costuri totale în scădere și reaprovizionare mai stabilă.

Scenariul negativ: escaladare pe unul dintre fronturi (Marea Roșie, Taiwan, Venezuela) concomitent cu extinderi tarifare sau șoc juridic în SUA vor duce la prime de risc mai mari, rerutări, inflație pe energie/transport, contracție sau stagnare a volumelor de bunuri și volatilitate accentuată în rate.

8) Concluzie: 2026 nu va fi un an decis de cerere, ci de risc.

În 2026, performanța comerțului mondial va fi decisă mai mult de risc și rute decât de o expansiune amplă a cererii. Pentru shipping, coridorul Marea Roșie–Suez poate funcționa ca un „comutator” de piață: normalizarea crește capacitatea efectivă și apasă tarifele; escaladarea reintroduce rerutări, întârzieri și scumpiri. Peste această dinamică se suprapune variabila tarifară Trump, care poate comprima volumele, poate induce front-loading și poate redesena coridoarele comerciale prin trade diversion.

Cine va performa bine în 2026 nu va fi cel mai ieftin, ci cel mai flexibil, cel mai rapid în rerutare și cel mai realist în evaluarea riscului.

Surse (linkuri)

WTO – Global Trade Outlook (Oct 2025) – PDF: https://www.wto.org/english/news_e/news25_e/stat_07oct25_e.pdf

UNCTAD – Review of Maritime Transport 2025: https://unctad.org/publication/review-maritime-transport-2025

UNCTAD – Chapter 1 (RMT2025): https://unctad.org/system/files/official-document/rmt2025ch1_en.pdf

Comisia Europeană – EU ETS și shipping (CH4/N2O din 2026): https://climate.ec.europa.eu/eu-action/transport-decarbonisation/reducing-emissions-shipping-sector_en

Reuters – Maersk traversează Red Sea (19 Dec 2025): https://www.reuters.com/world/middle-east/maersk-completes-first-red-sea-voyage-nearly-two-years-2025-12-19/

Reuters – Planuri de revenire la Suez (19 Dec 2025): https://www.reuters.com/world/middle-east/what-are-shipping-companies-plans-return-suez-canal-2025-12-19/

CRS – Presidential 2025 Tariff Actions: Timeline and Status: https://www.congress.gov/crs-product/R48549

Reuters – Trump tariffs și incertitudine 2026 (22 Dec 2025): https://www.reuters.com/world/china/trump-shook-up-global-trade-this-year-some-uncertainty-may-persist-2026-2025-12-22/

CSIS – Disruptions to Trade in the Taiwan Strait (17 Jun 2025): https://www.csis.org/analysis/disruptions-trade-taiwan-strait-would-severely-impact-chinas-economy

Nature Communications (2025) – Systemic impacts of disruptions at maritime chokepoints: https://www.nature.com/articles/s41467-025-65403-w

↑ Înapoi la cuprins

CRISTIAN BORDEI

Expert în politici energetice

Prognoză 2026: piața de energie și sectorul energetic din România

1) Contextul macro

În 2026, România va resimți efectul a doi factori:

– a) creșterea cererii de electricitate în UE (electrificare industrială, pompe de căldură, centre de date, etc)

– b) presiunea de flexibilitate (creșterea nevoii ca sistemul energetic să reacționeze rapid și inteligent la variații tot mai mari și mai dese între producție și consum, generate în principal de energiile regenerabile) generată de ponderea tot mai mare a producției variabile (eolian/solar).

La nivel global, IEA anticipează o creștere puternică a consumului de electricitate în 2026 (în jur de +3,7% la nivel mondial), ceea ce va însemna că presiunea pe investiții în capacități de producție și modernizarea rețelelor rămâne ridicată. (IEA, 2025)

În România, în PNIESC (Planul Național Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice) actualizat se prevede accelerarea electrificării și creșterea ponderii SRE (Surse Regenerabile de Energie) pe termen mediu, ceea ce va conduce la o cerere internă mai “sensibilă” la semnalele de piață (consum flexibil, prosumatori, PPA, adică Power Purchase Agreement, contract bilateral direct de achiziție energie electrică). (Min. Energiei PNIESC, Oct 2024)

De asemenea, un eventual final al războiului din Ucraina ar avea o influență majoră asupra cererii agregate din regiunea SEE, in funcție variația nevoilor de import ale Ucrainei post-conflict.

2) Factori interni

2.a.) Producție: creșterea ponderii SRE

În 2026, România intră într-o fază în care capacitățile noi eoliene și solare (susținute de PNRR, scheme naționale și investiții private) tind să schimbe formarea prețului în orele de vârf solar și în perioadele cu vânt.

PNIESC actualizat prevede o creștere semnificativă a ponderii regenerabilelor până în 2030, ceea ce implică o “pantă” de puneri în funcțiune încă din 2026. (Min. Energiei, 2024)

În paralel, schema de Contracte pentru Diferență (CfD) publicată de Ministerul Energiei, creează un pipeline credibil de proiecte care pot intra în exploatare eșalonat, cu efecte asupra prețurilor și a structurii riscului pentru investitori (mai puțin risc de preț, mai mult accent pe execuție și racordare). (Min. Energiei, CfD, 2025)

2.b.) Rețele: costurile adecvanței

Principalul “punct de gâtuire” în 2026 rămâne rețeaua (transport + distribuție) și implicit viteza de racordare.

Din analiza Planului de Dezvoltare al RET al Transelectrica (2024–2033), portofoliul de proiecte și necesarul întăririlor pentru integrarea noilor capacități și a fluxurilor transfrontaliere, rezultă că în 2026 vor exista încă zone cu congestii și restricții operaționale. (Transelectrica, 2024).

Majorarea tarifelor asociate serviciilor de sistem (componentă reglementată), care va intra în vigoare de la 1 ianuarie 2026 reflectă presiunea în creștere pe partea de echilibrare și siguranță a SEN (Sistemul Energetic Național) ca urmare a nevoii de integrare a noilor SRE iar aceasta va continua să alimenteze o creștere a ponderii costurilor non-energie în factura finală (tarife de rețea, servicii de sistem), chiar dacă energia ca marfă va fi relativ mai ieftină în orele “verzi”.

În plan european, evaluările de adecvanță ENTSO-E (Rețeaua Europeană a Operatorilor de Transport și de Sistem pentru Energie Electrică) indică apariția unor riscuri în anumite regiuni în orizontul de câțiva ani și subliniază dependența de condițiile climatice extreme; pentru România, implicația este accentul pe capacități flexibile, interconectare și managementul cererii în 2026. (ENTSO-E, 2023)

2.c.) Reglementare: reformă de piață UE și efecte în România

În 2026, efectele reformei designului pieței de electricitate din UE vor fi tot mai vizibile în ceea ce privește contractele pe termen lung, protecția consumatorilor, stimularea PPA/CfD, reducerea expunerii la volatilitate.

Noile regulile au intrat în vigoare în 2024, iar statele membre au avut termene de transpunere/implementare în 2025, ceea ce face ca 2026 să fie un an de “operaționalizare” și ajustări. (CE, 2024)

Pentru România, acestea se vor traduce în:

• creșterea pieței de contracte pe termen lung (PPA, CfD) și reducerea dependenței excesive de piața spot/PZU;

• investiții mai “bancabile” în regenerabile și în flexibilitate (stocare, producție pe gaze pentru echilibrare, servicii de sistem).

3) Concluzii: scenariul cel mai probabil pentru 2026

Scenariul de bază pentru 2026 este: mai multă energie regenerabilă în mix, prețuri angro medii mai temperate față de perioada 2022–2023 dar cu volatilitate mai mare intra-zilnic și sezonier, costuri de rețea și de sistem în creștere și o piață tot mai orientată către contracte pe termen lung.

La nivel UE, rapoartele ACER/CEER (Agency for the Cooperation of Energy Regulators / Council of European Energy Regulators) arată intensificarea episoadelor de prețuri foarte mici sau negative pe fondul creșterii producției regenerabile și a flexibilității insuficiente; această volatilitate este un semnal structural, nu un accident. (ACER/CEER, 2024).

În România, acest efect se va transmite prin interconectare (CU/SEE – Legătura de piață dintre Europa Centrală (Core) și Europa de Sud-Est, esențială pentru formarea prețurilor și securitatea energetică a României), prin mixul intern și prin costurile de echilibrare iar drept consecință vor continua fenomenele din 2025:

• ore cu prețuri mici/negative în perioade cu vânt/soare abundent și consum redus;

• spike-uri de preț când producția variabilă scade brusc, iar rezerva/flexibilitatea (hidro, gaze, import) devine marginală (stabilește prețul final).

Această situație va recompensa actorii care pot furniza flexibilitate (stocare, agregare, demand response, hidro, cogenerare eficientă) și va penaliza proiectele care subestimează riscurile de racordare, congestie și deconectare (aceste riscuri descriu situația în care energia regenerabilă produsă nu poate fi livrată integral în rețea, la timp sau fără pierderi economice).

Dacă se respectă termenele de punere în funcțiune a celor două centrale electrice pe gaz aflate în construcție, Mintia și Iernut, spre finalul anului capacitatea suplimentară în bandă injectată în SEN ar putea aplatiza parțial vârfurile de preț și costurile cu echilibrarea dar efectele se vor propaga mai mult începând cu 2027.

Tendința UE către integrare de piață și modernizarea pieței energiei (market design) va împinge România, în 2026, spre o etapă mai “matură” a tranziției care va fi mai puțin despre capacitate instalată ca obiectiv unic și mai mult despre sistem (rețea, flexibilitate, adecvanță, consum inteligent).

Surse

European Commission – Electricity market design (Directive (EU) 2024/1711; Regulation (EU) 2024/1747). Energy

Council of the EU – Electricity market reform (2024). Consilium

IEA – Electricity Mid-Year Update 2025: demand growth in 2026. IEA

Ministerul Energiei (RO) – PNIESC 2021–2030, actualizare Octombrie 2024 energie.gov.ro

Ministerul Energiei (RO) – Contracte pentru Diferență (CfD) energie.gov.ro

Ministerul Energiei (RO) – Comunicat rezultate licitație CfD (2025). energie.gov.ro

Transelectrica – Planul de Dezvoltare a RET 2024–2033 web.transelectrica.ro+1

ACER – Progress of EU electricity wholesale market integration acer.europa.eu

ACER-CEER – Market Monitoring Report: Energy retail and consumer protection ceer.eu

ENTSO-E – European Resource Adequacy Assessment (ERAA) 2023 ENTSOE+1

ANRE – Pagina de Rapoarte (2024+). anre.ro

↑ Înapoi la cuprins