Articole Sinteze

Turcia și noua ordine mondială. Schimbă Erdoğan barca Occidentului cu cea a Orientului? Mizează corect pe divizarea Vestului sau pierde totul?

Istanbul's ocean with cruise ship

Articol publicate de Valentin Naumescu pe spotmedia.ro, în data de 4 septembrie 2020.

Ca de obicei, istoria ne spune multe. Dar nu totul. Până la un punct, sinusoida politică a Turciei vremurilor noastre are explicații în ceea ce este, istoric și cultural vorbind, această republică post-imperială, „călare” pe marginile a două lumi diferite. Turcia încorporează în ADN-ul ei esenţele a două mari modele civilizaţionale, a căror tensiune internă nu va înceta niciodată.

Cu paradoxurile ei probabil unice în lume și cu siguranță unice în spațiul euro-atlantic, cu acest stat puternic dar necristalizat ca profil de guvernanță – pendulând între regulile statului modern occidental și despotismul oriental înapoiat- și cu această societate complexă, moștenind inevitabil frustrările unei Mari Puteri intrate în disoluție acum o sută de ani, cândva cu o uriașă influență extinsă pe trei continente – Europa, Asia și Africa, iată că Turcia de astăzi pune mari probleme ordinii occidentale postbelice, reconfirmându-și relevanța majoră pe care o are în arhitectura politică și de securitate euroasiatică și chiar nord-africană.

În paranteză, să spunem că Turcia republicană a fost şi este un prieten important al României (îl numim „partener strategic”) şi să ţinem cont de acest aspect, la fel cum trebuie să luăm în considerare că regimul autocratic actual de la Ankara este incompatibil cu valorile europene. Nu ne va fi uşor, atunci când va veni vremea marilor decizii în UE şi NATO legate de Turcia. 

Suntem într-un punct al istoriei în care practic orice se poate întâmpla, așa cum vom discuta în articol, de la o rearanjare lentă și insidioasă a „plăcilor tectonice” geopolitice pe vechiul aliniament Orient-Occident, până la un război scurt dar nervos în Estul Mediteranei (și el cu străvechi rădăcini istorice), dezmembrarea NATO așa cum îl știm, excluderea/ieşirea Turciei din NATO, anularea statutului de ţară candidată la aderarea la UE, ruperea relației SUA-Europa de Vest și reconfigurarea formulelor de apărare colectivă pe continent, împingerea Europei Centrale și de Est într-o dilemă strategică teribilă, apariţia Armatei Europene şi în paralel a unui NATO II (ţările de limbă engleză plus Europa Centrală şi de Est), sau, dimpotrivă, stabilizarea actualei ordini euro-atlantice, eșecul total al guvernărilor autocrate iliberale – care tocmai și-au modificat Constituțiile pentru confortul dictatorilor lor- și stingerea treptată a scenariilor de destrămare a ordinii occidentale, alimentate la Moscova şi Beijing.

Nu întâmplător, în centrul tuturor acestor scenarii se află acum Turcia. Iar legăturile și consecințele acestei situații tensionate, în sens pozitiv sau negativ, duc dinspre Turcia spre toți actorii globali ai sistemului internațional, respectiv UE, SUA, Rusia și chiar, prin ricoșeu, către îndepărtata Chină. Toate Marile Puteri ale secolului XXI sunt interesate/afectate, într-un fel sau altul, de un posibil conflict militar care ar implica Turcia. Bineînțeles că cel mai afectat ar fi Occidentul tradițional (Alianța Nord-Atlantică), iar cele mai interesate de o divizare a structurilor și politicilor Vestului ar fi Marile Puteri non-occidentale, adică Rusia-Novociok și China-Huawei, pregătite să profite în orice moment de slăbirea supremației ordinii liberale euro-atlantice. 

La nivel regional, trasând un cerc desigur mai mic al influențelor unei crize a Turciei, regăsim de fapt limitele teritoriale maxime ale fostului Imperiu Otoman, care ajunsese spre sfârșitul secolului al XVII-lea să se extindă din Europa Centrală și Balcanii de Vest până în nordul Africii și Golful Persic. Până și în ziua de astăzi, deși dominația otomană a încetat demult, acest „cerc” geopolitic –altminteri atât de eterogen cultural – încă vibrează la trepidațiile crizei turce. 

Primul Război Mondial și Revoluția lui Mustafa Kemal au pus punct istoriei de șase secole a Imperiului Otoman. Republica Turcă, proclamată în 1922, promitea Europei, lumii dar și turcilor înșiși a fi un stat secular, organizat după câteva reguli (nu chiar toate) ale statelor moderne occidentale, însă cu un puternic control politic și militar menit să țină departe de accesul la putere tentațiile islamice și conservatoare, cu o modernizare autoritară intensivă și cu câteva mari orașe (Istanbul, Izmir, Ankara) în care s-au dezvoltat treptat germenii unei societăți cvasi-liberale, pro-occidentale. Modernizarea şi occidentalizarea, deşi spectaculoase în raport cu trecutul otoman, nu au fost însă duse până la capăt (era şi foarte greu, de altfel), iar republica lui Kemal şi a succesorilor săi a continuat să poarte în genele ei povara ambivalenţei şi dualităţii culturale, civilizaţionale şi de etos, între Orient şi Occident.

În 1952, Turcia și Grecia au fost cooptate simultan în NATO, urmând o strălucită strategie americană cu dublu rol, inspirată de Doctrina Truman – evitarea unui război între două țări cu regimuri pro-occidentale (relativ democratice, să spunem, deși departe de standardele democrațiilor liberale) dar mai ales evitarea expansiunii comunismului și influenței URSS în cele două țări sudice, încă sărace și afectate de războaie și conflicte interne. Pentru o jumătate de secol, strategia a funcționat iar Turcia a fost un aliat important al SUA și al Occidentului la porțile Orientului și în special împotriva intereselor Moscovei.

În martie 2003, prim ministru al Turciei devenea tenacele Recep Tayyip Erdoğan iar Turcia post-kemalistă își începea discret traiectoria cultural-politică islamistă și anti-occidentală, deși la momentul învestirii în funcție Erdoğan a declarat oficial, pentru a nu fi arestat de autoritățile militare, că partidul său (AKP), pe care tocmai îl înființase cu numai un an în urmă, în 2002, nu are la bază religia iar el (fostul adolescent sărac, absolvent de școală islamică, apoi fotbalist mediocru și ulterior primar general al Istanbulului, ales în 1994, atenție la sistemul electoral cu un singur tur!, cu doar 25%) va respecta cu strictețe principiile kemalismului, începând cu secularismul.

Treptat, lucrurile se vor schimba însă, odată ce baza electorală a partidului său s-a cristalizat în jurul turcilor săraci, musulmani devotați și moderat conservatori, din Turcia „profundă” (rurală și a orașelor mici), tot mai contestatară în ultimele decenii la adresa privilegiilor și elitelor militare corupte ale regimului kemalist. Capul acoperit al soției sale a fost unul dintre primele semne, dar bine și rapid înțeles de popor, că Islamul revine în etajul de conducere al Turciei republicane iar șeful guvernului încurajează această tendință. E adevărat, creșterea economică accelerată și politicile guvernamentale asistențiale au susținut interesele de bunăstare ale turcilor de la baza societății, ridicați din mizerie, care au devenit și au rămas suporterii fideli ai „noului sultan”.   

Erdoğan a păstrat totuși cravata occidentală (oare pentru cât timp de aici înainte?) pe toată durata carierei sale politice de până acum, deși accentele politice s-au schimbat dramatic în ultimul deceniu, în special după ce a devenit clar că Uniunea Europeană nu va accepta candidatura Turciei la aderare.

Realist vorbind, șocul respingerii Turciei de către UE (până prin 2005-2006 încă mai existau speranțe, Turcia fiind declarată oficial candidată la integrare) a fost mult mai puternic decât s-a crezut inițial, provocând un recul al sentimentului pro-occidental al majorității turcilor, pe care Erdoğan l-a simțit imediat și l-a exploatat electoral la maxim.

Îmi amintesc și acum cu emoție drama studenților turci care veneau entuziasmați cu burse Erasmus în universitățile din Europa și, vorbind cu mare dificultate engleza, încercau să ne spună că respingerea Turciei va avea consecințe negative asupra țării și societății lor, distrugând perspectivele occidentale și lovind exact în elitele liberale din marile orașe, care se vedeau astfel lipsite de argumentul pro-Vest din discursul lor kemalist.

Ne spuneau atunci studenții turci că UE face o mare greșeală și indirect încurajează facțiunile islamiste anti-occidentale. Dintre marile puteri europene, Marea Britanie susținea aderarea Turciei la UE, în timp ce nucleul franco-germano-olandez s-a opus, argumentând că este inacceptabil ca a doua țară ca mărime a UE (pe atunci având în jur de 75 de milioane, astăzi deja peste 82) să fie o țară musulmană, cu putere decizională majoră la Bruxelles, pe măsura dimensiunii populației.

Probabil că franco-germanii au avut dreptate, cel puţin din perspectiva ecuaţiei de putere de la Bruxelles. Marea Britanie aliată intern cu Turcia ar fi reprezentat o contrapondere politică serioasă la nucleul franco-german iar integrarea europeană ar fi fost mult încetinită sau chiar blocată.

Drumul Turciei fiind blocat către Vest și limitat la o alianță militară cu SUA în cadrul NATO(importantă dar nu suficientă), opțiunile politice interne au început să se schimbe iar tendințele islamiste, la început moderat conservatoare însă tot mai suveraniste şi mai asertive în legătură cu dominația democrațiilor liberale occidentale asupra politicilor Ankarei, au început la rândul lor să se facă simțite.

2015 și 2016 au schimbat substanțial şi dramatic peisajul politic turco-occidental. Pe 24 noiembrie 2015, armata turcă dobora un avion militar rusesc care intrase pentru 30 de secunde, într-un viraj mai larg (sau era chiar la limită, conform versiunii ruseşti), în spaţiul aerian al Turciei, o manevră provocatoare, pe care de altfel piloţii ruşi obişnuiau să o facă frecvent în diverse regiuni ale lumii, din Marea Baltică până la porţile Orientului.

Cele două puteri de la Marea Neagră păreau atunci pe buza unui război. Nu a fost război, iar câteva luni mai târziu, în iulie 2016, aşa-zisa „tentativă de lovitură de stat” organizată de suporterii din armată ai clerului miliardar Fethullah Güllen, fost prieten al lui Erdoğan refugiat în SUA, i-a oferit prilejul perfect preşedintelui Turciei de a declanşa o amplă epurare a statului, cu numeroase abuzuri, şi de a revărsa în societate un discurs populist anti-occidental, chipurile democratic.

Rămâne de neînţeles cum, la miezul nopţii, când s-a declanşat puciul, Erdoğan era în costum negru şi cravată, pregătit să vorbească poporului în faţa unui telefon (deşi era la mare, lângă Bodrum, şi putea să fie în şlapi la o bere) iar o oră mai târziu, când avionul prezidenţial a fost interceptat în zbor de un avion F-16 al puciştilor, pilotul – care, chipurile, era cu trădătorii, dar a fost eliberat după câteva luni – nu a apăsat trăgaciul care ar fi dus la victoria loviturii de stat. Ce lovitură de stat este aceasta?

Din acel moment, schimbarea la faţă a Turciei a devenit evidentă iar lucrurile au degenerat continuu. Atitudinea politică reciprocă între Erdoğan şi liderii occidentali s-a răcit şi s-a ostilizat până la limitele adversităţii. Mai mult decât atât, referendumul de revizuire constituţională şi trecere la un prezidenţialism deşănţat, autocratic, câştigat în aprilie 2017 de Erdoğan cu 51,4% (cu suportul decisiv al turcilor din Germania, Franţa, Austria şi Olanda, în timp ce Istanbulul, Ankara şi Izmirul au votat majoritar împotriva propunerilor) a marcat despărţirea oficială a regimului de la Ankara de opţiunea de cultură politică liberală, occidentală. 

Achiziţionarea de rachete antiaeriene ruseşti S-400, un gest incredibil al unui stat membru al NATO, este semnătura lui Erdoğan pe actul de divorţ politic de interesele Vestului şi semnalizarea reorientării spre barca puterilor orientale.

Aşa cum am mai spus, faptul că cei trei dictatori orientali (Xi Jinping, Putin şi Erdoğan) şi-au făcut constituţii sfidătoare, în interesul lor personal, arată că cele trei regimuri abuzive, iliberale, nici nu se mai sinchisesc să pară că respectă de ochii lumii, cât de cât, principiile unei guvernări limitate (maxim două mandate, separaţia puterilor în stat, independenţa justiţiei, respectul pentru opoziţie etc.), cu aparenţă occidentală, aşa cum s-a întâmplat după Războiul Rece, în anii 90. Apele s-au separat. Episodul catedralei-muzeu Sfânta Sofia din Constantinopol întăreşte simbolic opţiunea strategică anti-occidentală a lui Erdoğan.

Trăim vremuri periculoase, în care Turcia ameninţă repetat Grecia iar Franţa ameninţă direct Turcia. Criza este adâncă iar poziţiile par ireconciliabile. Ankara nu mai răspunde demult la apelurile Occidentului. Pe limba lui Macron, „NATO este în moarte cerebrală”, chiar dacă secretarul general al Alianţei cheamă cele două părţi din estul Mediteranei la discuţii tehnice. Nu o să meargă aşa. Nu va ieşi nimic din medierea lui Stoltenberg.

Conflictul acesta nu este tehnic şi nu se va stinge la simpla chemare la negocieri a diplomaţilor de la sediul NATO, din partea unui funcţionar public, fie el şi secretarul general al Alianţei. Aici e vorba de dorinţa puternică de repoziţionare a statelor în noua ordine mondială şi de interesele de putere şi influenţă ale ţărilor membre. Bineînţeles că Macron nu este supărat doar pe tensiunea actuală între Turcia şi Grecia şi nu e vorba de dragostea lui pentru Grecia, ci are la bază o serie întreagă de poziţionări asertive ale Turciei în nordul Africii (de exemplu, Libia) sau în Orientul Mijlociu, care au contravenit intereselor franceze.     

Pe ce se bazează însă astăzi îndrăzneala extraordinară a lui Erdoğan, care înfruntă sfidător până şi ameninţările lui Macron (ce sugerează o intervenţie militară a Franţei împotriva Turciei), dacă Turcia va ataca Grecia? Simplu, pe divizarea Occidentului.

Îndrăzneala lui Erdoğan împotriva Vestului vine din convingerea lui solidă că UE şi NATO nu vor putea lua decizii ferme împotriva Turciei, pentru simplul motiv că mecanismul decizional şi de acţiune al Occidentului este defect şi blocat de neînţelegerile dintre Europa de Vest şi SUA.

Dacă Franţa şi UE ameninţă în prezent Turcia cu represalii în cazul continuării politicii agresive din Estul Mediteranei, Erdoğan speră ca Trump să blocheze demersul de pedepsire a ţării sale, pentru a nu da satisfacţie europenilor. Când relaţiile cu SUA erau foarte reci, după tentativa de lovitură de stat, europenii păreau să asigure Turcia de sprijinul lor, împotriva unor măsuri dure ale administraţiei Trump. Şi tot aşa… Când europenii, când americanii blochează clarificarea relaţiilor cu Turcia, într-un sens sau altul, iar liderul de la Ankara ştie asta foarte bine. Şi reprezentanţii politicii externe a României simt pe pielea lor presiunea legată de Turcia (partenerul nostru strategic!), din cleştele în care sunt prinşi şi din telefoanele care sună la Bucureşti.

În mod evident, o ciocnire militară în Estul Mediteranei, între Grecia şi Turcia, sau o intervenţie a Franţei împotriva Turciei, ar însemna sfârşitul actualului NATO. Se pare că lui Macron nici nu i-ar părea foarte rău, ba dimpotrivă, confirmându-se astfel teoria lui cu „moartea cerebrală” a Alianţei şi „nevoia unei Armate Europene”. Dar la fel de adevărat este că Statele Unite nu vor părăsi strategic, politic şi militar Europa niciodată, iar anti-americanismul generaţiei tinere stângiste din Europa de Vest şi împingerea SUA în afara nucleului franco-german nu vor face decât să înşurubeze şi mai adânc, militar, prezenţa americană în Europa Centrală şi de Est.

Există o singură variantă în care jocul sfidător al lui Erdoğan poate eşua total. Refacerea relaţiei de încredere SUA-Europa de Vest, după alegerile americane din 3 noiembrie, l-ar lăsa complet în offside pe preşedintele Turciei şi l-ar obliga să îşi revizuiască rapid comportamentul şi faţă de NATO, şi faţă de UE, unde SUA mai au încă prieteni apropiaţi, chiar şi după plecarea Marii Britanii. Pentru că Turcia nu doreşte să rupă definitiv relaţiile cu Occidentul, ci doar să exploateze slăbiciunile acestuia, profitând în acelaşi timp şi de o relaţie bună cu Rusia şi China.

Să nu uităm însă că echipa Biden-Harris, dacă va câştiga, se va instala la Casa Albă abia pe 20 ianuarie 2021. Până atunci, SUA nu vor fi un jucător prea activ pe scena globală, având alte lucruri de rezolvat, pe agenda internă. Cele aproape cinci luni care ne despart de intrarea în activitate deplină a noii administraţii americane sunt o perioadă periculoasă, deschisă oricăror evenimente de politică internaţională, cu consecinţe posibile dintre cele mai imprevizibile şi mai grave.

Travel photo created by rawpixel.com – www.freepik.com

About the author

ICDE

Add Comment

Click here to post a comment