Articol publicat de Lev Fejes în republica.ro, în data de 28 aprilie 2020.
Incidentele din ultimele zile – mai cu seamă cel în urma căruia bărbatul împușcat de poliție a decedat, dar și cel din Bolintin Vale – au adus din nou în atenția presei și a opiniei publice modul în care Poliția Română înțelege să-și exercite atribuțiile privind prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și a liniștii publice. Dacă anterior am discutat despre faptul că, în contextul pandemiei, poliția folosește singurul „cartuș” din dotare (cele 200.000 de amenzi usturătoare și amenințarea cu aplicarea legii de fiecare dată când constată o abatere, adică toleranța zero) și că pentru obținerea conformării voluntare a populației ar fi nevoie de alte instrumente, care însă nu sunt apanajul forțelor de ordine, acum este timpul să discutăm la modul cel mai serios despre utilizarea forței sau a mijloacelor de constrângere de către forțele de ordine.
Utilizarea forței a fost mai clar reglementată destul de recent, prin Legea nr. 192/2019. Deși legea privind organizarea și funcționarea Poliției Române (218/2002) specifica faptul că polițistul poate interveni în forță, reglementările erau destul de vag formulate. Odată cu legea din 2019, ar fi trebuit să devină mai clar modul în care polițistul poate aplica forța fizică, mijloacele de imobilizare și poate utiliza arme albe și de foc. Or, textul legii rămâne destul de vag în continuare, iar cei interesați trebuie să caute în expunerea de motive modul în care este gândită și argumentată utilizarea forței de către agenți.
Expunerea de motive introduce conceptul de continuum al utilizării forței sau piramida pericolului, introducând în legislația românească o practică folosită de către forțele de ordine din SUA încă de la începutul anilor 90. Continuum-ul ghidează agenții în utilizarea forței în situații care au potențialul de a deveni violente. Acesta (vezi imaginea de mai jos) descrie o serie de acțiuni ce escaladează în intensitate în raport cu rezistența opusă și cu circumstanțele și pe care agentul le poate întreprinde pentru a rezolva o situație.
Sursă: Expunere de motive L. 192/2009, pag. 42
Astfel, piramida trasează liniile pe care comportamentul suspectului trebuie să le depășească pentru ca agentul de poliție să utilizeze ”forța fizică în scopul înfrângerii rezistenței” persoanei care nu se supune solicitărilor legale. De asemenea, legea prevede că ”folosirea forței se face în mod gradual, după avertizarea verbală prealabilă asupra utilizării acestora și după acordarea timpului necesar persoanei pentru a se conforma solicitărilor”. Iar toate acestea trebuie aplicate în contextul unei situații dinamice care se schimbă rapid și cu potențial de periculozitate crescută pentru siguranța proprie a polițistului.
Spre deosebire de piramida pericolului prezentată în expunerea de motive, modele folosite de forțele de ordine din SUA (vezi exemplul de mai jos), precizează că aceleași comportamente vor fi utilizate în cazul de-escaladării situației, dar în sens invers. Asta înseamnă că polițistul trebuie să poată trece de la un nivel de folosire a forței la altul, nu numai în sensul escaladării forței utilizate, ci și în sensul de-escaladării acesteia.
Adică, nu numai că „…folosirea mijloacelor de constrângere nu trebuie să depășească, prin intensitate și durată, nevoile reale pentru atingerea scopului intervenției” și „…încetează de îndată ce scopul intervenției a fost realizat” (L. 192/2019), dar comportamentul polițistului de-escaladează până la nivelul de bază.
Or, în filmarea (trunchiată) publicată în presă, nu vedem o de-escaladare, o încetare a folosirii forței odată ce scopul intervenției a fost realizat, presupunând că scopul intervenției a fost să restabilească ordinea și liniștea publică și aplicarea ordonanțelor militare. Vedem, în schimb, utilizarea de „bastoane și tonfe” cu un singur obiectiv: „provocarea unor suferințe fizice, altele decât cele inerente înfrângerii rezistenței fizice a persoanei” (L. 192/2019), în flagrantă contradicție cu cele stipulate în lege. Nu este clar, dacă persoana întinsă pe burtă în prezența a câtorva agenți bine echipați intenționa sau nu să „săvârșească acțiuni violente cu obiecte, dispozitive, substanțe sau animale ce pot pune în pericol viața, sănătatea ori integritatea corporală a persoanelor” (L. 192/2019), dar este clar că nu avea posibilitatea să facă acest lucru. De asemenea, nu este clar dacă polițiștii prezenți – și care nu au intervenit în niciun fel pentru stoparea abuzului! – au fost antrenați în privința utilizării acestui continuum.
Putem desprinde însă câteva concluzii:
1. Încă o dată, suntem întârziați cu câteva decenii bune în adresarea unui subiect dificil, care inflamează spiritele și care, în pofida faptului că a fost studiat extensiv de peste 60 de ani, nu este încă bine înțeles. Aceste evenimente sunt relativ rare, dacă le comparăm cu numărul de interacțiuni între polițiști și cetățeni, polițiști și suspecți/infractori. Chiar și așa, ele pot fi devastatoare pentru relația poliție-cetățeni și pentru încrederea cetățenilor în forțele de ordine.
2. Legea în sine nu previne producerea unor astfel de evenimente și nu contribuie decisiv la standardizarea intervenției poliției.
3. Modul în care agentul percepe și judecă comportamentul celor cu care interacționează este ceea ce determină utilizarea forței și aplicarea continuumului. Și că aplicarea diferă în funcție de caracteristicile suspectului (etnie, gen, conduită), caracteristicile situației (prezența unei arme, opunerea rezistenței, prezența altor agenți) și caracteristicile agentului (gen, experiență, educație).
De asemenea, există o nevoie acută pentru o dezbatere amplă în societate cu privire la utilizarea forței și la abuzurile înregistrate în aplicarea amenzilor legate de starea de urgență. Dar dezbaterile și analizele nu trebuie să se rezume doar la acțiunile din timpul stării de urgență, ci trebuie să vizeze aspecte precum:
- rolul și misiunea poliției într-o democrație liberală europeană;
- modul de selecție, training și promovare ale polițiștilor;
- integritatea în rândul poliției;
- oportunitatea și necesitatea unui control civil/comunitar al activității poliției – altul decât cel (ne)exercitat de avocatul poporului;
- rolul și funcționarea Autorității Teritoriale de Ordine Publică (ATOP), precum și modul de desemnare al reprezentaților comunității în cadrul acesteia;
- necesitatea creșterii transparenței în activitatea poliției (numărul de interacțiuni și rezultatele acestora, numărul de cazuri de abuz anchetate și rezultatul acestora, numărul și tipul de infracțiuni descoperite și soluționate/nesoluționate etc.;
- fenomenul de overpolicing al unor comunități marginalizate.
Este momentul ca noi (mediul academic, societatea civilă și cetățenii) să tragem o linie și să evaluăm mai atent acțiunile forțelor de ordine. Dacă legea tot prevede faptul că polițistul „efectuează, independent sau în cooperare, evaluări, studii și cercetări științifice pentru îmbunătățirea metodelor și mijloacelor folosite în activitatea de poliție” este timpul să solicităm ca poliția să pună la dispoziția TUTUROR date care permit astfel de analize. Este timpul să solicităm publicarea în mod ACCESIBIL și TRANSPARENT a datelor legate de interacțiunile cu cetățenii, de numărul și tipul de incidente și de locația acestora. Mai ales că divulgarea unor astfel de date nu are dezavantaje pentru activitatea poliției. Dimpotrivă, asigură o bază concretă pentru aceste dezbateri și crește gradul de încredere în rândul cetățenilor.
Add Comment