Celebrăm astăzi 104 ani de la votarea, de către Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă solemnă la Chişinău, la 27 martie / 9 aprilie 1918, a unirii provinciei româneşti Basarabia cu România.
Actul Unirii menționează fără echivoc că “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”.
Contextul istoric al unirii Basarabiei sporește relevanța acestuia: Basarabia se afla la un veac după cedarea ilegitimă a acesteia de către Imperiul Otoman, în urma tratatului de pace de la București din 1812, ocuparea ulterioară a acesteia de către Imperiul Rus și destrămarea de facto a Principatului Moldovei. Mai mult, Regatul României era atunci în fața celei mai mari amenințări existențiale din întreaga sa istorie, iar decizia Sfatului Țării, pregătită de evenimente istorice asupra cărora nu insistăm, a creat premisele revitalizării proiectului de țară al României.
Sunt deja 5 ani de când ziua de 27 Martie este celebrată în România ca sărbătoare națională, având în vedere efectele semnificative ale acestui act istoric pentru procesul Marii Uniri, finalizat cu Marea Adunare de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie.
Sunt premise solide pentru a aprecia că, fără unirea Basarabiei cu România, în 1918, etapele ulterioare ale procesului Marii Uniri s-ar fi derulat anevoios sau deloc.
Unirea Basarabiei cu România avea să dureze de facto până la ultimatumurile sovietice din iunie 1940, în cadrul istoric mai larg, cu efecte tragice pentru România și Europa, generat de Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, pact dezavuat recent inclusiv de către Uniunea Europeană.
Potrivit “Rezoluției Parlamentului European din 19 septembrie 2019 referitoare la importanța memoriei istorice europene pentru viitorul Europei (2019/2819(RSP))”, “la 23 august 1939, Uniunea Sovietică comunistă și Germania nazistă au semnat un tratat de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov, și protocoalele sale secrete, care au împărțit Europa și teritoriile statelor independente între cele două regimuri totalitare și le-au regrupat în sfere de interes, deschizând astfel calea către izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial…; ca o consecință directă a Pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică comunistă în iunie 1940 a ocupat și a anexat părți din România – teritorii care nu au fost niciodată returnate”.
Situația geopolitică de la granițele României, provocată de războiul Rusiei împotriva Ucrainei, ordinii globale și modelului civilizațional al Vestului, se desfășoară în scenarii și paradigme similare celor care au dus la unirea Basarabiei cu România. Noul proiect hegemonic al Moscovei generează riscuri directe și indirecte la adresa Republicii Moldova, a României, a Europei, iar eventuale escaladări ale vestului frontului sudic din Ucraina, spre Odesa, vor genera amenințări existențiale imediate asupra Republicii Moldova, similare celor din 1917-1918 și 1939-1941.
Republica Moldova pare a fi, din nou, pe direcția principală de expansiune a războiului Rusiei împotriva Europei și țintă directă și fragilă a înaintării militare și geopolitice rusești spre Europa. O recentă recunoaștere a acestor riscuri este consemnată, dealtfel, și în Concluziile reuniunii Consiliului European din 24-25 martie 2022 (“Consiliul European își reafirmă totodată angajamentul de a fi alături de Republica Moldova și de poporul său”).
Istoria României și Europei oferă suficiente modele de rezistență împotriva proiectelor hegemonice și imperialiste ale Estului, ale Rusiei, proiecte care au culminat în dese rânduri cu suferințe atroce pe tot teritoriul Europei. Unul din modelele locale posibile îl reprezintă chiar procesul istoric al Marii Uniri care a debutat la Chișinău în urmă cu peste un veac. În acest sens, încurajatoare (nu și suficiente) sunt aspirațiile ireversibile ale Republicii Moldova de a redeveni de jure și de facto parte a Europei; trenul spre Europa poartă astfel cu sine și vagoanele pe care mulți români de peste Prut le-ar dori oprite la București…
Aspirația istorică și constantă a Republicii Moldova spre Europa este confirmată și legitimată suplimentar de actuala stare de război declanșată neprovocat de Rusia, stare de război care face ca opțiunea geopolitică europeană a Republicii Moldova să fie unică, necondiționată, rapidă și ireversibilă.
România trebuie să reprezinte garantul acestei aspirații. Drumul Chișinăului spre Bruxelles trece prin București.
Este nevoie astfel de un nou proiect de țară al României, care să includă Republica Moldova, garantându-i nu doar aspirațiile europene, ci și integrarea ei de facto în Europa. România trebuie să devină un garant al parcursului european ireversibil al Republicii Moldova.
În acest context, apreciem ca fiind imperativă o strategie urgentă românească și europeană de acțiune politică pentru Republica Moldova, fie și sub forma minimalistă a unui plan de acțiune politică urgentă care să pună pe șine, cât mai urgent, trenul spre libertate al Republicii Moldova și să garanteze cursul rapid al acestuia. Orice întârziere poate fi fatală proiectului european al Republicii Moldova și al românilor de peste Prut.
În timp ce tancurile rusești construiesc hărți și redesenează granițe în imediata vecinătate a României, răspunsul nostru geopolitic trebuie să fie imediat și clar.
Avem nevoie de lideri, de viziune și de asumări, astăzi, când ordinea mondială se reconfigurează acum și din temelii, în timpuri ce par asemenea celor din 1918. În acele timpuri s-a probat fără echivoc maturitatea elitelor noastre, s-au probat curajul, viziunea, maturitatea, responsabilitatea și spiritul de sacrificiu al unei generații autentice de lideri politici din Basarabia și din “vechiul Regat” al României.
Republica Moldova este, astăzi, examenul de maturitate al elitei noastre politice și al generației noastre.
Așteptăm să vedem, la București și Chișinău, semnele de viață ale unei noi generații politice care înțelege imperativele propriului său timp și construiește arhitecturi pe termen lung.
Mâine va fi târziu.
Add Comment